Scrisoarea întâia,
(GV)
Dacă tot nu eşti aici m-am gândit să îţi scriu, să îţi scriu că aş vrea să adorm, să nu mai îmi plâng anii şi nici lacrima ce loveşte Pământul, mocnind în mine, toţi vulcanii.
Nu ştiu unde eşti, ştiu doar că eşti departe undeva, lângă văi de munţi sub visul unei hodini unde mă întreb, dacă ai existat vreodată. Cu siguranţă da, altfel nu m-ar fi durut gândul ce mă fură ca tâlharul şi îmi leagă visul de grădini.
Aş fi vrut să îmi fi tu început, un univers ars de stele, în vremelnicia vremii ca ploi ale fiinţei mele. Aş fi vrut să cazi peste mine caldă şi blândă sau chiar năvalnic şi să îmi fii capătul de lume, lavă din vers şi cuvântul. Dar tu, tu ai înverzit doar copacii şi ai lăsat atâta dor în mine încât mă doare toată fiinţa. Dar cel mai tare mă sperie, când nu mă doare. Ştii, mai simt şi acum scârtâitul porţii şi vântul tău, cu suflarea caldă în ramurile mele, când depărtări haine, mă umplu de jăratec, de visul meu a rămas prag la poartă.
Au căzut frunzele iubito, cetatea mea este acum tăcere, în acea noapte adâncă unde eu sunt sărutul şi tu ...altarul.
-->
Comentarii