Arde focu-n sobă, frigul dă năvală
cățărat pe vântul năpustit din munți,
te așezi pe scaun, cu motanu-n poală,
stând la gura sobei, torsul i-l asculți.
Și privești tăcută flacăra urcată
printre lemne arse peste vechi tăciuni,
iar în hornul sobei parcă-auzi deodată
cum citește vântul mii de rugăciuni.
Te gândești la mine, cel rămas afară
ud în ploaia rece si bătut de vânt ? –
am plecat de-acasă, vreau să-ajung deseară,
stând la gura sobei vraja să-ți ascult.
Ah, ce vijelie !...casa ta-i departe,
nu zăresc pe nimeni, locul e pustiu,
cineva anume parcă ne desparte,
plouă-n dușmănie, s-a făcut târziu…
Dar zăresc deodată, rătăcită-n zare,
o lumină sacră ruptă dintr-o stea,
ploaia se oprește, chipul tău apare
luminând cărarea dinaintea mea.
-->
Comentarii