Când eram copil,
îmi luam inima în ochi,
mă strecuram tip-til pe geana dimineţii şi,
în ritmul bătăilor de priviri, cu nările înfiorate,
adulmecam adierea zorilor din verdele crângului
şi parfumul multicolor al câmpului
strecurat prin sita măiastră a curcubeelor de rouă.
Pe mine,
m-au crescut, cu vigoare de lapte matern
născut din dor de viaţă,
armonia din freamătul crângului,
simfonia de culori a câmpului
şi susurul cristalin al izvoarelor.
Ca o măsură a vieţii,
îndrăznind fără măsură,
am adunat, cu ochii inimii şi degetele ochilor,
în privirea sângelui,
şi păduri şi vânt, şi mare şi furtuni
şi le-am adăpostit în cavernele sufletului dăruit.
Cu dor cristalin de lumină,
am învăţat să iubesc de la frunză şi floare.
Chiar dacă timpul
priveşte cu ochi de piatră în decolteul toamnei,
în credinţa inimii mele
în care răsună tot zbuciumul vieţii,
trăiesc fiecare ieri ca pe un vis util şi reconfortant şi
fiecare mâine într-o viziune de speranţă.
Lucerna, Elveţia, 2O16, O3 noiembrie
-->
Comentarii
Când renunțați la încorsetarea versului în canonul clasic poezia se revarsă în toată splendoarea ei! Felicitări!