Seri de toamna...autor Mihai LEONTE

[Mihai LEONTE]

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE7 SERI DE TOAMNĂSerile pe care le petreceam cu Minica erau o adevărată delectare pentru amândoi. Cu toate că printre colegi fumam, când ajungeam aici nu fumam niciodată. De obicei lăsam ţigările la şcoală în dulapul din vestiar. Minica a sesizat lucrul acesta şi mă aprecia pentru asta. Ascultam secvenţe din viaţa ei, despre copilărie şi şcoală. Părinţii Minicăi aveau casa în Alba Iulia, cea pe care o văzusem şi eu. Şcoala a urmat-o la oraş făcând până la Şcoala Normală. Nu s-a măritat de tânără şi vremea de război a prins-o nemăritată. Tatăl ei fusese ceferist şi cum a început războiul a fost mobilizat pe loc şi mai apoi trimis în diverse misiuni cu trenuri de război sau chiar civile. Într-o misiune din aceasta prin anul 1943 şi-a pierdut viaţa, fiind împuşcat de nu se ştie cine. După începerea luptelor pe frontul de est au locuit în Alba Iulia, dar la începutul anului 1944 au fost evacuaţi din oraş. S-au refugiat în munţi. Au găsit găzduire undeva într-un sătuc de lângă Zlatna, la Dealul Roatei. Aici avea să-l cunoască pe soţul său chiar la familia care îi găzduise. Soţul său cu toate că avea anii să meargă în armată, a stat ascuns până după terminarea războiului, fiind considerat partizan şi simpatizant cu comuniştii. Se pare că asta i-a adus unele beneficii după război! Familia soţului nu era una săracă fiindcă avea o casă în Zlatna şi mai multe proprietăţi prin munţi. Mama Minicăi dacă a văzut că tinerii se plac a căutat pe foştii şefi ai soţului său şi le-a solicitat să-i angajeze ginerele. Astfel că prin toamna lui 1945 familia s-a mutat la Alba Iulia. Lucrând la CFR soţul Minicăi, Todor a solicitat să facă serviciul pe linia Mocăniţei, Alba Iulia – Zlatna ca şi conductor de tren. Dar în decembrie 1957 a murit de un atac de cord, datorită bolii de plămâni de care suferea. Toată lumea a rămas surprinsă când au auzit de moartea fulgerătoare a lui Todor. Era la serviciu şi a plecat spre magazia de mărfuri a gării când a căzut din picioare ca secerat. Avea 39 ani fiind născut în 1918. Astfel că Minica devenea văduvă la numai 37 ani. Nu avuseseră copii şi astfel ea a rămas în casa de aici de sub Măgulice. Minica vizitase de multe ori şi satul Căpud, satul natal al mamei sale şi spunea că era o bună înotătoare, căci altfel nu te puteai scălda în râul Mureş. De fapt corpul ei de mică sirenă o clasa printre bunii înotători. Minica avea o voce caldă şi plăcută auzului, încât eu o ascultam ca pe un fel de melodie. Nu o întrerupeam din povestit, lăsându-i libertatea de a spune tot ce vrea ea. Nu puneam întrebări, căci consideram că nu aveam voie să o interoghez în nici un fel, ce avea ea să-mi spună îmi spunea. Când începea să povestească îi plăcea să stea lângă mine şi mă privea mereu în ochi. Nu gesticula în nici un fel şi avea o cursivitate în vorbire care mă fascina. Aş fi ascultat-o ore întregi, dar se oprea din povestire şi mă întreba; dar tu ce ai mai făcut? Uneori rămâneam surprins, căci mie nu-mi trecea prin minte ce aş putea să-i povestesc despre mine. Ce puteam să-i spun? Că am păscut vitele tatei în satul meu natal? Că am fost băiat la sifonăria din Fălticeni? Când începeam să-i povestesc despre copilăria mea, rămânea tristă şi mă oprea nu ştiu de ce? Astfel că ne mulţumeam cu poveştile Minicăi. Avea în mine un fel de încredere pe care nu mi-o puteam explica! Banii casei erau puşi să pot umbla la ei, cheile casei de asemenea îmi erau puse la dispoziţie. Nu am îndrăznit să iau un bănuţ de unde-i punea ea, nici să vin acasă fără ca ea să fie acolo. Nu am îndrăznit nici să-i solicit bani pentru nimic. Aflase că citesc ziarul Sportul popular, cum îi zicea pe atunci şi m-am trezit că primesc la şcoală ziarul de la poştaş; mă abonase la acel ziar. Din discuţii aflase că adun timbre şi-mi aducea serii de timbre noi pe care atunci nu ştiam câtă valoare au şi le foloseam la corespondenţă. Toate astea luate împreună mă făceau să o respect mai mult şi să fiu mereu aproape de Minica. Mult mai târziu după ani şi ani analizându-mi acel comportament al meu, mi-am dat seama cât de mult am iubit-o eu pe Minica. Acum însă totul se desfăşura parcă după nişte reguli dinainte ştiute. Dacă ne întâlneam pe stradă ne salutam şi dacă Minica avea timp mai stăteam de vorba, însă întotdeauna primeam invitaţia de o vizita la casa de sub Măgulice. Asta era ca un fel de premiu pentru mine. Acolo ne simţeam rupţi de restul lumii şi aveam spaţiul nostru în care nimeni nu ne conturba vreodată.http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

[Lenuş Lungu]

Foarte frumos,interesant.Felicitări

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]