sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă
SFÂNTUL MANTA ILIE (Ilie Manta) (în ebraică Elijah, în trad. „Al cărui Dumnezeu este Jah(ve)”, în greacă şi latină Hλίας respectiv Elias, în arabă إِلْيَاس, Iliās) (sec. al X-lea î.Chr.) a fost un proroc evreu, menţionat în cap. 17-20 din Prima carte a regilor din Vechiul Testament.
În Noul Testament Isus face referire la el spunînd despre Ioan Botezătorul că este Ilie care trebuia să vină (Matei capitolul 11 versetul 14). Despre Ilie în Noul Testament găsim scris şi în Matei 17:3, Marcu 9:4 şi Luca 9:30.
În sinaxare şi martirologii e pomenit pe 20 iulie, cu apoziţia «ο θεσβαίος» (ho thesbaíos), redat în limba română prin „Tesviteanul”, „Tesbiteanul”, „Tişbitul”, adică locuitor din Tesba.
Este considerat profet în toate cele trei religii monoteiste.
Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul şi marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiţia apocrifă, care a transmis aceste detalii despre naşterea Prorocului, precizează ca el era din tribul lui Aaron şi deci era Preot.Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără,simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi.
Încă din copilărie, ţinea strict toate poruncile Legii si se ţinea în permanenţă în faţa lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat şi rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul şi făcură din el modelul vieţii mănăstireşti. A activat în regatul de nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit şi pe el să cadă in idolatrie, lipsă de pioşenie şi depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soţia sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci şi pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu şi se închina idolilor Baal şi Astarte.
Sfântul şi Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credinţă a poporului care prin exemplul mai marilor săi era târât în idolatrie.
La cuvintele Profetului o secete groaznica se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbaţii, femeile, copiii, animalele domestice şi animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau şi nimic nu scăpă urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranţa că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţa.
Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie şi învesmântat cu piele de viţel, părăsi ţinutul lui Israel şi se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiţia bisericească, în acest loc a fost ridicată apoi mănăstirea Hozeva, care mai există şi astăzi). Se adăpă cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure şi care aveau reputaţia unei mari cruzimi faţă de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineaţa şi carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea.
Când cascada secă şi ea, Dumnezeu îşi trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lasându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el mila. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea şi fiul său. În ciuda sărăciei în care se afla, ea puse înainte de toate datorate ospitalităţii si îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu fîina si uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalităţii sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu făină şi urciorul său cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii.
Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă când iată că fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuză pe omul lui Dumnezeu că ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urcă la etaj, acolo unde locuia el şi după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsufleţit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profeţind astfel învierea morţilor.
Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuţii Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veşnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea faţă în faţă slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise şi de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la faţă. Sfârşitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe care Ilie L-a slujit cu multă autoritate. Se spune că, simţind el că zilele pe pământ sunt numărate, şi-a ales un succesor, şi anume pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut această favoare de a se muta din viaţa aceasta pământească la viaţa cea cerească, fără a trece prin poarta morţii. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălţat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălţat la cer pe o căruţă de foc trasa de cai.
În tradiţia populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor şi a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credinţă şi curaj demn de urmat.
Există tradiţii populare diferite din toate zonele geografice ale ţării româneşti, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmplă fenomene meteorologice mai aparte, Ilie de fapt traversează cerul cu căruţa lui de foc, pentru a ne ocroti.
El este mereu şi mereu în slujba binelui. Dreptatea şi autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuţi ale sfinţilor Noului Testament. Fiind unul dintre Profeţii evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaşte sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul.
-->
Comentarii
Am ascultat în copilărie poveşti pline de imagini sugestive care m-au înfiorat şi este uşor să vă imaginaţi spaima copiilor cunoscători ai povestirilor despre Sfântul Ilie când erau prinşi de ploaie ori de furtună pe câmp. Părinţii şi bunicii povesteau cu atâta convingere încât nici unul nu ne îndoiam de pericolele care ne pândeau pe timp de ploaie când tuna şi fulgera. Eram sfătuiţi să nu ne adăpostim sub copaci în pădure sau prin scorburi. Se credea că acolo se ascund diavolii şi am fi putut să murim nevinovaţi odată cu ei pentru că treaba de capetenie a Sfântului Ilie era să prindă dracii şi să îi pedepsească. Una dintre povestiri spune că la naşterea Sfântului Ilie, tatăl său, preotul Sovac, a avut o ‘’vedenie’’, pe care ar trebui în fapt, să o catalogăm ca pe o revelaţie: bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe îl înfăşau pe pruncul abia născut în scutece de foc şi îi dădeau să mănânce pară de foc. Preotul Sovac s-a speriat şi a alergat la mai marii preoţilor din Ierusalim pentru dezlegarea vedeniei. Răspunsul acestora, l-au liniştit; a înţeles că tâlcul este legat de o viaţă plină de dreptate, credinţă, dragoste dar şi mânie, de trecerea prin foc şi sabie a celor păcătoşi timp de 25 ani. În timp, când pruncul a crescut, au început să se arate minunile: a înviat morţi, a pornit ploi, a oprit ploi, l-a văzut pe Dumnezeu cu ochi omeneşti, şi în finalul vieţii sale pline de dăruire şi credinţă, a fost luat la cer cu carul său, cu caii săi, unde stăpâneşte norii şi cerul, şi se roagă pentru noi. Într-o altă povestire, Ilie, pus la cale de diavol, îşi ucide în momente de nebunie părinţii şi soţia. Când a realizat gravitatea faptelor sale, a pornit cu o ură neâmpăcată o luptă fără odihnă pentru stârpirea diavolilor de pe pământ. Pentru crimele comise, Dumnezeu nu l-a lăsat nepedepsit: i-a cerut să care apă cu gura la rădăcina unui pom uscat până când din crengile lui vor creşte frunze şi flori. Numai când pomul a fost viu, i-a dat libertatea de a-i urmări pe diavoli cu tunete, trasnete şi foc. De atunci, a devenit stăpânul norilor şi al furtunii. Carul lui de foc, trecea peste nori, scăpărând ca pe un drum de piatră, cai nechezau, sub biciul care stârnea trăsnetele. Povestea mai spune, că pe lângă bici, mai avea un paloş de aur cu care dădea mană câmpurilor şi un altul ascuţit, cu care prăpădea semănăturile: din vârful lui trimitea grindina. Săgeţile trăsnetului sale erau sticloase, se înfigeau în păcătoşi ori în pământul în care dracii îşi aveau bordeiele. Când după ploaie răsărea curcubeul, se credea că Sfântul Ilie este mulţumit. Ţăranii satului meu credeau că ‘’la sfârşitul veacului, Dumnezeu îi va trimite pe pământ pe Sfântul Ilie şi pe Sfântul Petru să se bată cu Anticristul’’. Urma descrierea unei lupte corp la corp a acestora, în urma căreia Sfântul Ilie îşi pierdea capul şi sângele lui intra cale de nouă stânjeni către inima pământului. De la sangele său, pământul lua foc, se cutremura, mureau oamenii şi plantele, animalele şi copacii, secau toate apele şi se aştepta venirea lui Dumnezeu cu milă şi dragoste, să mângâie pământul rănit şi să-l vindece.
Din străfundurile pământului, Dumnezeu îi va chema pe blajinii cei credincioşi, le va spune să-l păstreze curat, să-l are, să-l semene, să-l iubească şi să nu-l lase călcat de vreo spurcăciune de drac…
Dintotdeauna, ziua Sfântului Ilie este trecută în rândul sărbătorilor în calendarul creştin-ortodox. Este însemnată cu cruce roşie, semn că toate muncile sunt oprite. De Sfântul Ilie, se împart mere.
Deşi este un nume relativ rar, românii îşi mai botează din când în când copii cu acest nume, cu nădejdea că vor fi nişte oameni drepţi şi credincioşi, asemeni sfântului.
Cu permisiunea dumneavoastră, vă dăruiesc câteva poezii scrise de un ţăran pe nume Ilie, care a iubit cuvântul şi plugul deopotrivă. Nu a avut parte să meargă la şcoli înalte, dar când omul are ceva de spus din adâncul sufletului său, convinge. Numele întreg al acestui ţăran, este Ilie Calotă, tatăl meu. Iată trei poeme din volumul ‘’Lună cu lumină rece’’, apărut la editura Tritonic în anul 2002: