Căldura nefirească a sfârșitului de an mi-a adus în sufletul fragmentat o bucurie copilărească. În febra pregătirilor de sărbători, m-am întors la casa poveștilor mele. În grădina devastată de toamnă, sub stratul de frunze culcate în așteptarea zăpezii, printre crăpăturile pământului insetat, am zărit mugurii firavi ai speranței de viață, ai luminii. I-am spus mamei să aibă grijă de ei, până când mă voi întoarce, iar tata, auzindu-mă, a zâmbit îngăduitor, că doar am fost și am rămas aceeași albăstrica lui. Nu am plecat până nu i-am smuls mamei promisiunea că va avea grijă de ei.
În fața ochilor îmi revine imaginea bunicii, Ștefana, o femeie micuță, blondă, cu ochi albaștri, dar albită prea devreme de greutățile vieții. Ea avea grijă de grădina ei de flori, iar ele înfloreau pentru ea. Tristețea mă-nvăluie, îmi șterg lacrimile pe furiș să nu vadă băieții mei cât îmi e de greu de fiecare dată când mă despart de casa în care am simtit fericirea de a fi copil. Mă străbate un fior de gheață amintindu-mă la bunicii care s-au mutat discret într-o altă lume și mă cutremur gândindu-mă la părinții care nu mai sunt așa de tineri Bandajez cu grijă copacul cu scoarța arsă și crengile cangrenate de lacrimile otrăvite. Îmi aprind o țigară și încerc să regăsesc mirosul de tutun de Bărăgan care umplea satul în verile care s-au întors spre apus.
Și cum miracolele există pentru cei care cred în ele, de Sfântul Ștefan sună telefonul. Mama, râzând, îmi spune că mi-au înflorit ghioceii. Deci și-a respectat promisiunea și i-a ocrotit. A doua zi, dis-de-dimineață, am plecat pe drumul negru, șerpuit. Peste câmpia intinsă, din loc în loc, pe lacuri, pâlcuri de lebede încremenite grațios sparg monotonia infinității de nuanțe de gri ce se întind până la linia orizontului. După o oră de mers, am ajuns exact la răsăritul soarelui. Am intrat direct în grădină să-mi văd florile naive, parfumate, primăvăratice. Le-am mângâiat, le-am sărutat, le-am făcut zeci de fotografii. Fiul meu cel mare râdea copios, spunându-i mamei că are un copil care a refuzat să crească. Am cules câțiva, să îi am cu mine.
Acum revine imaginea bunicului. A fost un bărbat frumos, brunet, cu ochii mari, căprui, înalt. Deși avea o figură severă, era bun ca pâinea caldă, ne adora pe noi, nepoții lui. El era refugiul nostru, ne lua apărarea când bunica încerca să ne disciplineze. Fusese soldat pe front, în prima linie, în Al Doilea Război Mondial. Îi ceream să ne povestescă cum a supraviețuit atunci, mai ales pe frontul din Rusia, iar el ne spunea că a tras cu arma o singură dată, într-un iepure. Iar Dumnezeu l-a ocrotit. Adoram să-l văd cu câtă pasiune lucra fiecare palmă de pământ, cum vorbea cu plantele, ca ele să dea rod bogat. Astăzi, de Sfântul Ion, i-am fi sărbătorit onomastica, dar acum nu facem decât să ne-nchinăm în fața unui mormânt, iar cuvintele împietresc Din păcate, o boală necruțătoare i-a întunecat imaginea în ultimii ani de viață, iar sfârșitul a survenit pe neașteptate, exact la un an de la mortea soției lui. Părinții mei făcuseră parastasul pentru bunica. A stat la masă cu rudele, a vorbit cu preotul care îl aprecia pentru că, în ciuda bolii, în fiecare duminică se ducea la biserică la slujbă. Când a vrut să plece, i-a spus preotului să nu se grăbească, pentru că se va duce și el dincolo. A intrat in casă și a murit in liniște. Iar eu nu am fost lângă el. Plecasem în vacanță. De ce mă grăbisem? Nu mi-a rămas decât să-mi iau adio în fața mormântului. Acum revin luminoși în amintire , bunicul și bunica.
Și ghioceii s-au încăpățânat să reziste până azi, când iarna se instalează timid în Bărăganul copilăriei mele.
-->
Comentarii
Mâinee după-amiază finalizez și trimit.
Unde esti copilarie? Frumos!
E suficient. acum m- apuc de lucru
Mulțumesc pentru apreciere.
Desigur că port să extind materialul. Am nevoie de mai multe date, mărime corp liberă, distanța dintre rânduri și mai ales cât timp am la dispoziție.
-
1
-
2
de 2 Următor →