- Săracu’!
- Eu sunt Milu. Tu?
- Mica, de la Domnica. Unde-i casa ta?
- I-am dat foc.
- Şi unde stai acum?
- Peste tot.
- De ce m-ai luat cu tine, dacă n-ai unde sta?
- Nu te-am luat eu, ai venit singură.
- Eşti rău!
- Nu, sunt ţâcnit! Hai să ne luăm ceva de mâncare!
O apucă de mână cu nădejde şi o trage după el.
- Eu n-am bani! se plânge Mica.
- Am eu. Am vândut unor fraieri hârtie igienică la suprapreţ.
- Ce tare! Eu vreau pateu.
Aşezaţi pe bordura din spatele gării se îndoapă cu sârg rupând din pâine şi lingându-şi degetele înfipte în conserva din faţa lor. O maşină opreşte în apropiere, un bărbat coboară şi vine direct spre ei:
- Milu, ce faci aici?
Milu se ridică în picioare şi după ce-şi înghite cu noduri îmbucătura, se repede să-i strângă mâna, panicat dar şi bucuros că vede pe cineva cunoscut. Se întoarce spre fată şi-o informează:
- Mica, el e domnu’ doctor care l-a operat pe nea Ilie.
- Cine-i nea Ilie? se miră fata.
- lasă, c-am să-ţi spun.
Cristea revine cu întrebarea:
- Ce faci aici, omule?
- Da’ matale ce faci pe-aici, că n-ai nevoie de tren, că ai maşină?
- Pe-aici mi-e drumul. Tu... nu trebuia să fii la spital?
- Nu-mi place la spital şi am plecat.
- De ce nu te-ai dus acasă?
- Am fost, dar nu mi-a plăcut nici acasă.
- Stai aşa!
Cristea îşi scoate telefonul:
- Naşă Maricica, ce faci?
- Plâng în gând, de singurătate!
- Lasă, vin eu pe la matale. Spune-mi, îl mai ştii pe Milu?
- Nebunul? Sigur că-l ştiu. Şi-a dat foc la casă şi a plecat, a dispărut de vreo câteva zile.
- N-a dispărut, e aici cu mine, e şi o fată...
- Şi-a găsit o fată?
- Încă nu ştiu. Spune... ai vrea să-i găzduieşti la tine? Tot ai casa goală.
- Pâi ce, nebunul ăla vrea? L-am căutat o vreme prin sat, să-l adăpostesc la mine după ce a ars casa, dar... cum ţi-am spus... a plecat.
- Acum e altceva...
- Bine, adu-l înapoi! Om vedea ce facem cu ei.
Cristea către Milu:
- Ai auzit?
- Nu.
- Tanti Maricica, o ştii, nevasta lui nea Ilie... îţi oferă găzduire.
- Nu vreau!
- Dacă nu vii cu mine, chem salvarea şi ajungi înapoi la spitalu’ ăla... ştii tu!
- Şi ce! Am să fug!
- Ce-i cu tine, omule? Te ştiam altfel!
- Nu vezi că nu mai sunt singur?
- Văd, da’ cine-i fata?
- E prietena mea.
- Aşa-i! aprobă Mica fandosindu-se puţin.
- Tot... de la spital?
- Aaa, nuu! E fată serioasă, au dat-o afară de la casa de copii.
- Aşaaa! se lămureşte Cristea. Naşa a spus că vă primeşte pe amândoi.
- Mâine! stabileşte Milu.
- Da’ azi ce-are?
- Azi trebuie să vizităm oraşul.
Cristea nu mai insistă. Zice:
- Vin mâine, la aceeaşi oră, tot aici, să vă iau. E bine aşa?
- Da’ eu n-am ceas.
Cristea îşi desface ceasul de la mână:
- Ia-l pe ăsta! Acum e bine?
Amândoi aprobă din cap.
*
Ziua, toate sunt bune şi frumoase, numai că noaptea, noaptea grea, noaptea insomniilor şi ce-i mai rău pentru ei, noaptea rece îşi cere şi ea felia de timp cuvenită. Rupţi în două de aboseală, Milu şi Mica încep să regrete oferta lui Cristea. Unde s-o adăpostească pe noua lui prietenă? Pentru Milu ar fi simplu sub un boschete, dar Mica e o copilă firavă şi nici în gară nu se cade s-o expună. Mintea lui scormoneşte din greu după o soluţie, iar efortul îi umbreşte chipul, altfel senin mai tot timpul. Până la urmă rezolvarea vine chiar de la cea care-i crease supărarea:
- Eu, când mai fugeam din centru, mă ascundeam în vagoanele din triaj. Sunt vagoane vechi, dar şi trenuri care pleacă abia dimineaţa. Aici este triaj?
- Hai în triaj! se înviorează Milu simţind cum i se ia o piatră de pe suflet.
Se cuibăresc într-un vagon de pe o linie moartă. Milu se lipeşte de Mica şi o cuprinde cu braţul.
- Ia mâna de pe mine! îl respinge ea blând..
- Am vrut să te încălzesc.
- Mă încălzeşte Tâcă.
- Da’ ursu’ ăsta albastru e urs polar sau e de-al nostru? întreabă Milu ofensat.
- E al meu, e îngerul meu păzitor.
„Al naibii urs, hibernează şi vara!” îşi zice Milu în gând înainte de-a adormi.
Pe la şase dimineaţa, un lucrător CFR le dă deşteptarea:
- Hai, puişorilor, că acuşi pleacă trenul şi eu nu mi-am terminat treaba! le zice el clătinând din cap a „vai de mama voastră!” şi continuând să măture vagonul.
Ruşinaţi şi uşor speriaţi, puişorii pornesc pâş-pâş spre capătul vagonului şi se pierd undeva spre gară.
*
Cristea se prezintă în acelaşi loc şi la aceiaşi oră pentru a-şi onora promisiunea. Aşteaptă o oră, apoi coboară. Se învârte, se suceşte, nimic, protejaţii lui nicăieri. Când revine la maşină, sub una din roţi zăreşte ursuleţul albastru aproape să fie strivit. Îl ridică, îl scutură de praf, apoi se urcă în maşină şi pleacă.
*
Undeva, într-un spaţiu nedefenit, o Umbră Albă şi un motan alb merg alături către nicăieri sau spre infinit.
*
-->
Comentarii
-citit, recitit cu drag!