De patru ani de zile urăşte din rărunchi sfârşitul de săptămână.
Azi, Duminică, în dorinţa de a mai scăpa de himerele singurătăţii, toată dimineaţa şi-o petrece cu nasul în documentele şcolare, pregâtind inspecţia ce urma să vină... cândva, în săptămânile viitoare sau chiar la anul. Toţi colegii ştiu că nu va fi nici o inspecţie şi că directoarea foloseşte această sperietoare tot timpul anului pentru a-i ţine sub papuc. Ce-i mai mulţi nici nu o mai iau în seamă şi îşi văd de treburile lor, ca întotdeauna. Cu sau fără inspecţie, toţi ştiu ce au de făcut, numai directoarea se agită ca un curcan ce se crede stăpân peste orătăniile din curte, pentru că şi elevii şi profesorii sunt pentru dânsa nişte creaturi ce trebuiesc zmotocite continuu.
Spre amiază, plictisit de atâta hârţogăraie inutilă şi negăsind altceva de făcut, se lungeşte pe pat pentru a-şi odihni ochii. Problema e că în ultimele două zile s-a odihnit cam mult şi patul pare a se răzvrăti. De fiecare dată când se aşează pe el se întâmplă ceva, subconştientul se activează şi-i rulează pe retină amintiri trăite demult sau auzite de la cei din jur. Mai mult, i se întăreşte convingerea că cineva îi violează casa. Acum, de pe un raft al bibliotecii cade o cutie de lemn frumos încrustată şi foarte veche. E o moştenire în care trei generaţii şi-au adunat fotografiile vechi de familie, cele mai multe îngălbenite de timp. Din când în când mai cerceta cutia, dar, de o vreme, o evita, avea sentimentul că acolo îşi au originea toate obsesiile şi fantasmele pe care le trăieşte din ce în ce mai intens.
- La urma urmei, ce dacă? îşi zice ridicând cutia de jos şi răstoarnând toate acele cartoane pe pat.
Deasupra, parcă pusă cu mâna, este cea a bunicii alături de bunic, pe care, însă, nu i-a cunoscut. Poza era făcută cândva în timpul războiului, atunci când bunicul era pe picior de plecare şi cum nu ştia dacă are să se mai întoarcă, au făcut acea poză în gară. Bunicul era îmbrăcat în uniformă militară, cu raniţa la picior, iar bunica în haine ţărăneşti de fiecare zi.
Parcă dirijată, privirea îi cade pe încălţările bunicii, nişte opinci ca toate opincile, numai că nu chiar, are şi el o pereche. Dă fuga în hol, aduce opincile găsite mai deunăzi în casă şi le pune alături de fotografie. Sunt identice, până şi nojiţele sunt legate la fel, amândouă cu noduri pe stânga. Ştia că şi bunica şi mama lui erau stângace. Mama, pe atunci nemăritată, îi povestea câteodată despre acele vremuri:
„Când tata s-a întors, la sfârşitul rozboiului, povestea ea, a intrat pe poartă şi aştepta ca cineva să-l întâmpine. Noi eram prin curte şi ne uitam la el tâmpe, întrebându-ne cine o fi şi ce caută pe-acolo. Niciuna nu l-am recunoscut. Era slab ca un ţâr, jerpulit şi cu barba cât casa, nu i se vedeau decât ochii. Ce mai, arăta cumplit, de ne-a cuprins spaima.
- Ce vă holbaţi la mine? s-a răstit el către noi. Doar n-aţi vrea să arăt ca la nuntă!
Noi mâlc.
- Măi, muierilor, că nu m-a pricopsit Ăl de Sus cu un fecior, zice el, eu sunt stăpânul curţii ăsteia, ce dracu’!
Eu eram acum de măritat, continuă mama, dar tot nu ştiam mare lucru despre acele vremuri tulburi. Tata venise acasă pe jos, spunea că tocmai de la Danzig, pe unde-o fi şi asta.
- Ia, daţi fuga în casă şi aduceţi-mi ţoale de schimb, sunt plin de păduchi şi-n cur, dacă intru în casă aşa, va trebui să-i dăm foc.
Noi, încă nu prea convinse, am intrat în casă. Mama scotocea prin laviţe, iar eu priveam speriată pe fereastră. La fântână, tata şi-a dat tot jos de pe el, le-a făcut grămadă şi le-a dat foc, apoi a umplut cu apă ciubărul şi s-a băgat în el.
- Măi femeie! strigă el către noi. Lasă ţoalele şi mai întâi adu briciul şi toate cele, că alfel degeaba mă îmbăiez.
- Abia după ce şi-a ras părul de prin toate părţile a intrat în casă şi cu toată schimbarea, noi abia de-l recunoşteam. Era doar o umbră a celui pe care noi îl ştiam.”
Întins pe pat şi aproape adormit Mihai zâmbeşte, lucru rar în aceşti ani. O rază de soare scăpată printre copacii din faţa ferestrei îi străpunge pleopele şi-l ridică în capul oaselor. Dă să apuce opincile, dar nu le mai găseşte. Panicat, fuge în bucătărie la borcanul în care a ascuns suzeta găsită odată cu opincile. Spre bucuria lui era acolo.
Revenind pe pat împrăştie fotografiile căutând cu înfrigurare una în care să descopere şi acel biberon sau ce-o fi el.
- Sunt totuşi un om raţional! îşi spune el, învăţat să-şi vorbească singur. Nu pot accepta orice, oricum, aşa, pur şi simplu.
-->
Comentarii
Am promis postarea pentru atunci când vom avea prim ministru, altfel aş fi amânat până după sărbători..