Iarba înaltă, numai bună de cosit, ascunde partea de jos a crucii. Se apleacă şi rupe cu mâna un cerc în jurul ei. E înfiptă direct în pământ şi nu are nici o inscripţie. Îşi aruncă rucsacul şi trage de cruce până o îndreaptă bătătorind cu picioarele pământul din jurul ei.
Mulţumit de rezultat, se aşează lângă cruce, scoate din rucsac un covrig pe care-l ronţăie privind ca un nătâng obiectul metalic. Din când în când, pe şosea trece câte o maşină care-l claxonează sau chiar îl fac semnul acela cu mâna fâlfâită la tâmplă. Le răspunde şi el tot cu mâna invitându-i să circule.
Din zare se aude şuieratul unui tren pe care îl şi descoperă şerpuind undeva jos înspre oraş. Se ridică şi dă să iasă la drum, dar ceva îî trage înapoi. Se întoarce. O bretea a rucsacului e agăţată de un braţ al crucii ca şi cum ar vrea să-l reţină. Iritat, se eliberează şi cercetează mai cu atenţie în jur. Câţiva metri mai la vale, abia vizibilă între ierburi şi buruieni, obsevă ruinele afumate ale unei construcţii, probabil o casă veche, ţărănească, dacă se ia după temelia făcută numai din pietre fără mortar. Din colţul ruinei porneşte un drumeag îngust pe care păşeşte domol o femeie care ţine într-o mână un bidon cu apă, iar cu cealaltă îşi îndeamnă de la spate un băieţel de vreo patru anişori, care se tot abăte din drum când în dreapta când în stânga.
- Hei! strigă Mihai, ridicându-şi rucsacul şi pornind către cei doi.
Copilul se agaţă de pantalonii femeii căutănd adăpost. Ea se opreşte uşor surprinsă, lasă bidonul jos şi îl ia în braţe protectoare.
Mihai se apropie cerându-şi scuze:
- Om bun, n-am vrut să vă sperii. Bună ziua!
- Bună ziua! răspunde femeia încă neconvinsă.
- Locuiţi prin apropiere, bănuiesc?
- Da, ceva mai încolo! îl lămureşte ea, dând de înţeles în acest fel că nu e o rătăcită şi că are acoperire.
- Am fost la izvor să luăm nişte borcut.
- O întrebare, dacă aveţi timp...
- Spuneţi?
- Ştiţi ceva despre crucea aceea din marginea drumului? întreabă el arătând cu mâna locul.
Femeia se întunecă la faţă, lasă copilul jos şi îşi pune mâinile în şold.
- Dar de ce v-ar interesa?
- Nu ştiu să vă răspund exact. Am nişte amintiri amestecate care mă bântuie.
Ea îl priveşte cu atenţie. Ceva o atrage la acest om, pare că l-ar cunoaşte. Lăsând la o parte neliniştea, femeia apucă bidonul.
- Iau eu băiatul, o fi obosit micuţul. Cum te cheamă, copile? întreabă el ridicând copilul în braţe.
Privindu-le chipurile alăturate, femeia are o tresărire. Nici bărbatul din faţa ei nu se simte mai bine. Uitându-se în ochi băiatului mii de imagini adormite îi scânteiază prin creier, aproape să-l ia cu leşin. În braţele lui se află exact copilul din fotografia ascunsă acasă în borcanul din bibliotecă, doar suzeta îi lipseşte.
„Dar e imposibil!” îşi spun amândoi în gănd.
- Mihăiţă! răspunde acesta cu ochii ţintă la bucata de covrig rămasă în mâna lui.
- Mihai, puiule! Mihăiţă îţi spune mama. Şi nu te mai uita la covrigul ăla, că nu eşti rupt de foame...
- Lăsaţi-l! I-o fi poftă.
Îl pune pe Mihăiţă jos şi scoate din rucsac doi covrigi:
- Uite, sunt pentru tine!
Ignorându-şi mama, copilul apucă cei doi covrigi şi renunţă a mai fi luat în braţe.
Trecând pe lângă ruine femeia întinde mâna spunând sec:
- Asta a fost casa noastră şi a bunicilor mei. A ars. Acum stăm la o mătuşă. Ai mei au murit...
- Amintiri grele. Cred că nu vă place să povestiţi...
Oftează şi dă din umeri. Continuă:
- Necazurile şi amitirile rele trebuiesc trăite în tăcere; să nu împovărezi şi pe alţii cu ele. Totuşi, poate că uneori e bine să te destăinui cuiva, înainte de a te pierde în deznădejde.
- Ştiu cum e, numai că e greu de găsit pe cineva care să te asculte sau măcar să încerce. Eu... sunt gata...
- Sigur?
- Absolut sigur! Am şi motive.
- Da? Ce motive ar avea un străin să-mi asculte mie povestea?
Pentru a-i câştiga încrederea, domnul profesor minte iar, nu fără a roşi uşor.
„De ce trebuie să mintă oamenii?” se întreabă el pentru a nu ştiu câta oară.
- Să zicem că sunt scriitor în căutare de subiecte.
- Chiar sunteţi? se îndoieşte ea privindu-l dintr-o parte.
- Ăăă... aşa îmi place să cred, dar nu ştiu ce părere au alţii.
- Povestea mea va fi scurtă, dar să stăm jos, totuşi.
În timp ce ei se aşează între ruine şi cruce, Mihăiţă aleargă de ici-colo prin iarba din care abia de i se vede capul.
- Aici suntem cam izolaţi şi ne descurcăm cum putem cu toate cele. Acum patru ani, tot vara, ca acuma, eram însărcinată în luna a şaptea şi mă aflam la mătuşa, ceva mai la vale, să-mi ia tensiunea...
- Şi?
- Şi atunci s-a întâmplat nenorocirea... casa fiind din lumn a ars până a ajuns cum se vede... Şi odată cu ea şi cei aflaţi acolo.
- Păi cum?
- Uite-aşa! O maşină mică a intrat în casă, aproape pe geam, a spart-o şi a luat foc.
- Păi... n-a fost nimeni prin apropiere să facă ceva, să strige, să cheme pompierii?
- Ba da, dar ardea aşa de tare că nu se putea apropia nimeni şi nici apă... Au venit şi pompierii şi salvarea, dar nu mai era nevoie.
- Şi oamenii din maşină şi din casă? Cine era în casă?
- În casă era doar soțul meu, iar în maşină au găsit două trupuri, o femeie şi un copil... pe bancheta din spate, împosibil de recunoscut. Când au încercat să le ridice s-au destrămat ca o pulbere.
Profesorul se cutremură vizibil, abia de poate îngăima:
- Dar şoferul?
- L-au găsit în stânga casei, în iarbă. Avea faţa plină de sânge închegat, cineva l-a dus cu maşina la oraş. Salvarea m-a luat numai pe mine... de spaimă am născut înainte de termen... pe Mihăiţă.
Femeia se ridică lăsându-şi interlocutorul cu capul între mâini.
- Mihăiţă, puiule, hai la mama! Gata, mergem acasă!
Îşi ia bidonul cu apă şi-i spune înainte de a pleca:
- Nu mi-aţi spus nimic despre dumneavoastră.
El, pierdut:
- Şi mama mă chema la fel, dacă asta v-ar putea alina suferinţa.
*
-->
Comentarii
Devine din ce în ce mai interesant!