Un nor negru umbreşte dealul întristând peisajul.
- O să tragă o ploaie zdravănă! spune femeia privindu-l nedumerită şi aşteptând să mai audă ceva de la el, apoi, văzând că tace încremenit pe marginea şanţului, se întoarce către cruce şi se închină creştineşte, după care îşi vede de drum urmată de băieţel.
Când se dezmeticeşte cât de cât şi constată că a rămas iarăşi singur Mihai intră în panică, realitatea se estompează, iar în mintea lui se porneşte o răfuială cu el însuşi:
- Tu ai fost?
- Cine?
- Şoferul criminal.
- Cum să fiu eu? Aş fi ştiut!
- Păi ştii! Şi tocmai pentru că ştii te-ai întors la locul faptei. Sentimentul vinovăţiei te copleşeşte. Altfel ce să cauţi aici?
- Am ieşit la o plimbare şi m-a atras locul ăsta.
- Aiurea! Ai mustrări de conştiinţă. Degeaba ţi-ai îngropat amintirile în fundul creierului, ele dau năvală peste tine chiar dacă nu vrei...
- Dar a fost un accident, o căprioară...
- Aaa! Cum spuneam, începi să-ţi aminteşti. Sigur că a fost un accident, altfel te-ar fi legat poliţia. Chiar şi femeia a înţeles asta, de-aia nu te-a căuta să-ţi ceară socoteală.
- Atunci, ce vrei de la mine?
- Femeia asta avea dreptul să ştie cine eşti, dar n-ai avut curajul să-i spui.
- La ce bun?
- Şi mai e ceva, în patru ani de zile n-ai fost odată la cimitir. Astea sunt semne de egoism şi laşitate.
- I-am iubit prea mult, vroiam să-i ţin minte aşa cum erau şi nu în două urne cu cenuşă.
- Uitarea nu e întotdeauna calea cea mai bună. Trebuie să înfrunţi realitatea.
- Nu sunt încă pregătit.
- Patru ani şi tot nepregătit? Ai să ai o viaţă de mizerie.
- Gata! Lasă-mă!
În picioare în faţa crucii îşi împreunează mîinile şi spune în şoaptă un Tatăl Nostru, apoi porneşte pe urmele celor doi. Văzuse din deal casa în care au intrat.
În faţa porţii, un câine ciobănesc, stăpân pe curte, îl face să se oprească. Câinele latră de două ori şi se propteşte pe picioarele din spate privindu-l liniştit de dincolo de gard. Iese femeia:
- Dumneata? Credeam că aţi plecat. Puteţi intra, câinele rupea poarta dacă simţea vreun pericol.
- Nu intru. Voiam numai să vă las adresa mea, poate mă vizitaţi când aveţi drum prin oraş.
Îi întinde o carte de vizită şi continuă:
- Aţi fost foarte amabilă cu mine şi poate, vrreodată, bem o cafea împreună.
Ea învârte cartonaşul pe ambele părţi.
- Chiar aveţi acelaşi nume cu fiul meu! se miră ea.
Puştiul apare în fugă şi se lipeşte de picioarele mamei. El îi priveşte lung pe amândoi, apoi bate în retragere.
- E vremea să plec, să nu mă prindă ploaia. La revedere, doamnă! Pa, Mihăiţă!
- Spune pa, domnului! îşi indeamnă ea fiul.
Puştiul se conformează făcând semn cu mâna. Îi răspunde la fel şi se îndepărtează urmărit cu privirea de cei doi.
În dreptul crucii se aşează jos, scoate telefonul şi-l sună pe şofer:
- Petre, pe unde eşti?
- Sunt în oraş. Când am trecut cu microbuzul v-am claxonat, dar n-aţi dat nici un semn, eraţi cu o femeie şi un copil. Am socotit că nu se face să vă deranjez. Acum sunt pe taxi, în parcarea gării şi tai frunză la câini.
- Ai făcut bine. Acum sunt singur. Vii să mă iei?
- Tot acolo?
- Da.
- Acum sosesc!
Fostul elev se ţine de cuvânt şi foarte curând întoarce maşina în dreptul lui. Coboară.
- Am sosit şi dacă nu vă grăbiţi aş vrea să stau şi eu câteva minute să admir peisajul. E curios că trec aproape în fiecare zi pe dealul ăsta fără să bag în seamă priveliştea. Nu-i de mirare că v-aţi oprit aici.
- Ai dreptate.
- Femeia şi copilul vă sunt rude?
- Într-un fel... Uite că picură, hai să plecăm!
Petre deschide portiea din spate şi strigă:
- Hai, Toto, că vine ploaia şi n-ai unde te ascunde!
- Pe cine strigi, Petre? Mi-ai uitat numele?
Petre arată cu mâna undeva în spatele lui Mihai care se întoarce curios. Un motan alb uriaş aşezat în poziţie de sfinx lângă cruce îi priveşte absent, ignorând chemarea. Petre se duce să-l ia în braţe, dar motanul se fereşte lăsând să se vadă ceva strălucitor pe locul în care a stat. Se apleacă şi ridică între degete un inel.
- Domn profesor, uitaţi ce-a găsit Toto!
- E al meu! declară profesotul privindu-şi mâna stângă. Ba nu! Ia să-l vedem!
Compară cele două obiecte.
- Sunt identice. Nu-i al meu, dar ştiu cine l-a pierdut.
- Doamna cu copilul!
- Da. O să–l înapoiem când trecem pe lângă casa ei. Să mergem!
Mihai îşi aruncă rucsacul alături de motanul gata instalat pe bancheta din spate şi trece lângă şofer.
În faţa porţii la care mai bătuse odată, Mihai coboară şi-l strigă pe puştiul ce se joca în curte cu câinele. Îi dă inelul:
- Uite, e al mamei tale, l-a pierdut pe drum. Fugi la ea!
În timp ce copilul aleargă spre casă, maşina demarează în grabă.
- N-o aşteptaţi pe doamna?
- De ce?
- Poate vrea să vă mulţumească.
- Pentru ce?
Şoferul nu mai are întrebări, în schimb are cel de alături:
- E al tău? îl întreabă.
- Ce să fie al meu? se miră acesta.
- Motanul.
- Într-un fel! răspunde Petre, preluând felul de aproximare al dascălului său.
Neprimind comentarii, continuă:
- Mă însoţeşte din când în când. Nu ştiu cum face, dar se strecoară în maşină fără să-l văd şi iese la iveală când sunt în mers. E un mare şmecher! Nu-i aşa Toto?
Motanul clipeşte leneş şi se întoarce să privească trenul ce se apropia din spate rulând paralel cu maşina.
- O să stăm puţin la barieră! constată Petre.
- Nu mă grăbesc nicăieri, vine răspunsul celui de alături.
Aşteptând să se ridice bariera, Mihai zăreşte un bărbat ce sta absent rezemat de Crucea Sfântului Andrei de dincolo de linie.
- Omul ăsta era aici şi când am trecut noi! observă el mirat.
- Da, era! L-am adus tot eu cu taxiul de dimineaţă. Poate îi place peisajul, ca şi dumneavoatră.
- Ce peisaj? Aici nu prea ai ce admira.
- Ştiu eu?
Depăşesc bariera şi opresc. Petre deschide geamul din dreptul său şi-l avertizează pe cel de afară:
- O să te agaţe vreo sârmă atârnată din vreun vagon!
Radu se întoarce spre el şi strigă:
- Stai! Du-mă înapoi!
- Îl luăm, domn’ profesor?
- Dacă ne spune cum îl cheamă, condiţionează profesorul în glumă.
- Radu! se conformează tânărul apropiindu-se.
Şoferul se întoarce şi deschide portiera.
În timp ce-şi retrage rucsacul de pe banchetă şi mânat de rutina profesională, Mihai îl chestionează pe noul pasager:
- Ce făcea-i acolo, Radule? Ai o faţă...
- De sinucigaş? completează Radu.
- N-am zis eu asta, dar cam aşa arăţi? nu-l iartă profesorul.
Radu nu răspunde.
Maşina intră în oraş.
- Unde vă las? întreabă Petre.
- Pe mine, oriunde! îşi arată Radu disponibilitatea.
- Atunci... dacă tot nu contează, vă invit la mine... la o cafea, o tărie. Fac cinste. Ce ziceţi?
- Mie mi-e totuna! Eu zic, da!
- Şi eu? Taxiul? se vaită Petre.
- Te descurci, doar ai prieteni sau numai te lăudai.
- Am, am! vine grăbit răspunsul.
- Petre, o mai ştii pe Anuţa, colega ta de şcoală?
- Anuţa? Sigur că o ştiu. Lucrează la o terasă. Din când în când mai trec şi eu pe-acolo.
- Ei, atunci du-ne acolo! Am de făcut nişte cumpărături! stabileşte Mihai programul, brusc înviorat, dar şi mirat de ce face ce face.
*
-->
Comentarii
Domnule Cepeha I Mihai, mi-a plăcut foarte mult proza dumneavoastră. La unele părţi ale prozei aveţi multe comentarii, la un altele nu aveţi niciunul. Dar ştiu că aşa se-ntâmplă de multe ori atunci când este vorba despre despre astfel de poveşti. Eu am citit în seara asta de la prima parte până la ultima, e o poveste care mi-a captivant atenţia şi am citit cu mare drag. Sincer mi-a plăcut şi abia aştept continuarea,
Variantă reeditată.