Vineri, ora cinci după-amiază. Şi-a terminat programul. Îşi ia geanta din cancelarie fără să-i bage în seamă pe ceilalţi şi iese din şcoală. Încotro? Îi e groază să se întoarcă acasă. Hoinăreşte pe străzi fără nici o ţintă. Ploaia care se porneşte îl obligă să se adăpostească la o terasă din parc. O bere, apoi încă una şi încă... se fac vreo şase de toate. Culmea, nu se simte ameţit deloc, ar mai bea, dar e plin şi nu-i vine deloc să meargă la toaletă pentru a face loc. Nici măcar nu-i este foame.
Cheamă chelneriţa:
- Vreau o sticlă de vin...
- Nu se poate, domnule profesor! În situaţia dumneavoastră nu am voie!
- Ce vrei să zici, Anuţă?
Anuţa i-a fost elevă nu cu mulţi ani în urmă, ba chiar şi diriginte într-o vreme. E o fată deşteaptă, dar fără prea mult noroc. Nu vrea să-şi supere dascălul, aşa că îşi caută cu grijă cuvintele.
- Înţelegeţi dumneavoastră...
- Vrei să spui că sunt beat?
Fata răspunde făcându-i o propunere:
- Vă împachetez o sticlă...
- Am înţeles, copilă. Împachetează! hotărăşte dirigintele expediind-o către bar cu un gest al mâinii.
Fata se întoarce cu o sticlă învelită în hârtie şi o pune pe masă.
Zice:
- Să nu vă supăraţi pe mine, dar...
- Nici o grijă, Anuţă! E bine aşa.
Apucă sticla şi o pune în geantă alături de caietele cu planificări şi porneşte pe alee în sus, către zona mai puţin frecventată de plimbăreţi. Cum nu are umbrelă şi nici ploaia nu vrea să stea se adăposteşte într-un foişor. N-are unde se grăbi. Aici sau acasă tot singur e. Cum umezeala îi pătrunse până la piele, făcându-l să se zgribulească de frig, scoate sticla de vin şi ia câteva înghiţituri pentru încălzire, numai că vinul peste bere începe să lucreze. Gândurile se adună şi-i dau asalt.
Au trecut patru ani de când e singur. La început a crezut că va interveni uitarea şi că se va obişnui. Mai apoi, trecutul s-a dovedit a fi prea adânc înrădăcinat şi nu conteneşte să vină peste el cu încăpăţânare, făcându-l să-şi blesteme soarta, să înjure şi să caute vinovaţi. De unde vinovaţi? Nimeni nu s-a amestecat în viaţa lor, a lui şi a soţiei, iar Cel de Sus nu poate fi făcut responsabil, chiar dacă e ispitit să o facă. Atunci cum?
- De ce a trebuit să mi se întâmple mie? se întreabă el în timp ce mai ia o înghiţitură din sticlă. Mama ei de viaţă! Mai bine aş muri şi eu!
Pune sticla în geantă şi porneşte împleticit spre casă.
Ud fleaşcă intră în baie, se dezbracă şi aruncă hainele în cadă. Ameţit şi gol puşcă răscoleşte prin casă după haine, reuşind să se îmbrace în cele din urmă.
- Şi acum? se întreabă el ridicând mâinile a neputinţă.
Sticla de vin îi vine în ajutor, o goleşte şi se aruncă în pat. Adoarme imediat.
Ce va face când se va trezi?
*
-->
Comentarii
minunat... Singuratatea aduce intotdeauna cate ceva, la altii durere, la altii nepasare, la altii nu aduce nimic...bun
Sunt măgulit, domnule Toma! E prima dată când cineva mă „porecleşte” cu termenul de „prozator”, dar... sunt „Departe de Tipperary”.
Angela, cred că trebuie să te contrazic. Patru ani e prea mult. Sistemul încă îl mai ține în chingile lui, un fel de ajutor mecanic care-l ia de acasă, îl duce la serviciu și apoi îl abandonează prin crâșme. Când și sistemul îl va abandona... căderea va fi liberă.
Singura lui șansă e să se îndrăgostească, și nu de orcine, de îngerul lui păzitor. El e mereu acolo, lângă tine. Mereu a fost: băiatul urâțel și timid care se încurca pe lângă tine? îl mai ții minte? fata aia grăsuță care te lăsa să-i pipăi sânii pe când te gândeai la..., vecinul care te tot certa, te urechea, străinul care în autobuz te-a ridicat de pe scaun pentru că nu o vedeai pe femeia gravidă din fața ta, vecina singură care te-a dus în acasă când erai beat, te-a descălțat, a pus o pătură peste tine și a plecat oftând...
Altfel... drumul e cu sens unic!
Dar să lăsăm prozatorul să-și dirijeze personajul cum crede de cuviință!
Dar se spune că:
Berea după vin e un chin!
Vinul după bere-i o plăcere!
(Pentru persoanele culte:
„Berile nu fie multe!”)
Își va face ordine în idei și va acționat prioritar, în niciun caz în tovărășia alcoolului! NU?