spre China-4 prietenul imaginar

[Viorel Gongu]

recepţia

-Tată, ia încearcă pantalonii, să vedem ce se mai poate face. Teodora mi-a întins pantalonii de la costumul purtat la nunta fetei. Mă temeam că moliile au submnat acţiunea culturală de la ambasadă dar, după o verificare minuţioasă am conchis: - Chinezii ăştia chiar au noroc. Pantalonii nu sunt ciupiţi dar acum va trebui să văd dacă au noroc până la capăt. Am îmbrăcat pantalonii având grijă să nu stric ritualul obişnuit, introducând primul picior pe cel drept, apoi pe cel stâng, acţiuni urmate de o ridicare bruscă de betelie. O clipă am avut temeri dar nasturele de la betelie s-a închis nesperat de bine, de corect. Pantalonul cădea bine dar Teodora m-a depărtat până la doi metri de ea în soarele luminos de toamnă ce izbucnise, plin de curiozitate. - Pune-ţi o cămaşă şi îmbracă şi haina, cu vestă cu tot. - Poate că nu se mai poartă vestă la costum, poate se poartă costumul fără vestă dar hai să căutăm poze de la vreo recepţie să tragem cu ochiul şi să nu mă fac de băcănie pe acolo. Am căutat şi am găsit răspunsul aşa că am trecut la căutarea cravatei potrivite. Probleme au apărut şi aici, cu batistă sau fără, la buzunarul de la piept. Dacă da, ce culoare să aibă? Am trecut la ciorapi, dacă să fie albi, să fie asortaţi cu cravata sau cu batista, dacă optăm pentru batistă de altă culoare. - Întotdeauna ai spus că problemele costumaţiei sunt diverse şi complexe la femei. Ziceai că pentru voi e simplu, un costum, o cravată şi gata! Poftim câte probleme îmi faci! Teodora se dădea nervoasă dar emoţiile mele o făceau să se distreze şi de aceea mă apăsa şi mai tare. - De ce nu te duci în blugi şi cu un tricou, aşa cum ai vrut să mergem la teatru. - Ţi-am arătat şi în imagini la TV care este ţinuta la teatre dar tu o ţi pe a ta, ca pe vremuri, cu ţinută de seară. Bine că nu vrei şi pălărie cu voaletă. - Atunci, dacă eşti deştept pregăteşte-ţi singur ţinuta. Am dat înapoi ca orice bărbat care se simte neajutorat în asemenea situaţii. -Hai, mama, ce te superi aşa, din orice? Am pupat-o pe obraz şi s-a îmbunat. Costumul urma să-l mai calce ea cu fierul cu aburi iar în rest a rămas: cu ciorapi negri, fără batistă la buzunar, fără vestă, cu cravată. Culoarea verde închis, tăiată de o linie şerpuită de culoare lila a fost aleasă în unanimitate. -Acum te duci să te tunzi, să nu arăţi ca un zlătar acolo sau să fi proaspăt tuns ca un recrut în prima zi de armată. -Plec acum dar să şti că un cărămidar nu va arăta ca un zlătar niciodată. Aurul este departe de lutul pentru cărămizi şi în plus ei purtau plete. Aurul este fală şi atât dar cărămida este semnul stablităţii, al echilibrului, îndeamnă la statornicie. - Taci şi du-te! Mi-a deschis poarta şi am plecat până la Străuleşti, la capătul tranvaielor, acolo unde pe vremuri exista uzina Laromet. Acum era un câmp gol de pe care fusese vândut şi betonul din fundaţii, concasat. Mă priveam în oglindă şi vorbeam cu mine, în gând. "Moşule, dacă trăia ăla bătrânul să fi văzut ce fală pe el între ţigani. Chiar dacă mama era din neam de gagii, ai mei mă ţineau de "pur sânge". Când mergeam pe la Ţăndărei..." -Domnule, cum vă tund? -Scurtează-l domnişoară, şi din perciuni mai ia. La spate ia ceva mai sus şi închide cu o bordură discretă... "Când mergeam la Ţăndărei, după ce coboram din tren, mergând spre ţigănie spuneam sărutmâna la toată lumea. Toţi mă întrebau al cui sunt. "Sunt băiatul lui Ricu, a lui Floarea, sora lui Tudora a lui Poroambe". De fiecare dată trebuia să mă las pupat şi constatam că sunt naşul câte unei babe de vreo 80 de ani. Dacă tatăl străbunicului meu a cununat sau a botezat pe vreun bunic al babei, obligatoriu, eu eram "naşul" şi baba îmi pupa mâna. Distrându-se pe seama faptului că tata a luat o rumâncă baba mă întreba: - Naşule, matale eşti rumân sau ţigan? Ştiind ce plăcere îi face să-i răspund că sunt ţigan, răspundeam invariabil: -Hai, babo, ce nu ştii că sunt neam de faraoni?" Am simţit o mână mică şi fermă cum îmi apleacă capul şi am închis ochii ascultând ţăcănitul monoton al foarfecii care toca mărunt. -Aranjăm şi mustaţa? -Nu! -Am răspuns eu aproape răstit. Cum să pună foarfeca pe mustaţa mea altcineva decât mine? Scuturatul cearşafului ce-mi fusese înfăşurat pe gât, la tuns, mi-a indicat sfârşitul tunsului. Am lăsat baba la Ţăndărei, pe şanţ, mâncându-şi seminţele prăjite, cu dexteritatea deprinsă din copilărie şi am plecat acasă. Oglinda din frizerie mi-a clipit complice şi eu m-am făcut că nu o văd. Acum în drum spre maşină, mă gândeam la ce să-mi pun pe cap. Damblaua mea de ţigan, să port pălărie, acum avea o justificare şi-mi dădea argumente suficiente. Am ajuns acasă şi Teodora m-a răsucit pe toate părţile apoi a plescăit mulţumită. Am profitat de mulţumirea ei şi am atacat... -Dar pe cap nu ar trebui să-mi pun pălărie? Teodora a explodat. -Nu vrei tu şi pantofi albi, şi costum alb? Poate vrei la costumul alb să-ţi pui o vestă de piele şi un brâu roşu, de mătase!!! Am tăcut. Ce era să mai zic? Mai erau două zile până la eveniment aşa că am înghiţit. Cele două zile au trecut uşor, mai cu lucrul prin grădină, mai pe la un pescuit pe Mogoşoaia... Pe lac mi-am amintit de Samuilă Damian, primul om de pe pământ care în 1749 a încercat să facă o călătorie în jurul lumii. După nume părea ţigan de-al nostru..."Şi dacă aş dori ca după ce se consumă această călătorie în China să continui visul lui Samuilă? Nu aş fi primul dar ar fi o mare provocare...Am înebunit. La vârsta asta să bat câmpii? Oi bate câmpii dar ar fi mişto de tot! Câte lucruri noi, ce emoţii noi, câţi oameni noi! Ce provocare!" Am revenit în actualitatea imediată şi mi-am amintit de obligaţia de a remite viitoarei gazde textul toastului. Am strâns sculele şi am dat fuga acasă. - Ce, drgă, au dat turcii? Parcă plecai în China, nu în Turcia! - Am uitat să trimit textul toastului, la ambasadă. - Şi dacă nu ţii toastul? Ce, este obligatoriu? - Am promis, acum trebuie să o fac! - Sigur! Trebuia să ieşi tu, ca păduchele, în frunte. Ţiganii cu fala lor! Aşa şi regii ăia ai lui Cioabă! - Te reclam la ăia cu discriminarea, lasă-mă în pace. Noi nu ne punem regi!!! - Măcar am câştigat ceva, că m-am măritat cu tine, mustăciosule, pot să fac focul pe gheaţă. Am conceput textul, l-am dat Teodorei la verificat şi după câteva ajustări l-am dat pe mail. Am încercat să adorm dar nu puteam. Atâtea controverse cu omorât câinii, cu Roşia Montană...Am întrebat-o pe Teodora despre Tomi, motanul bătrân şi despre pisica Cezar. Cezar era acasă dar Tomi? Începuse să plouă şi am auzit pe un teren viran, spre calea ferată, o mulţime de mârâituri şi lătrături, semn că se băteau câinii meidanezi. În cele din urmă am adormit şi pe la ora 5 dimineaţă am făcut ochi, chiar dacă nu se zărea nici o geană de lumină. A venit ziua cea mare. Tomi nu a venit toată noaptea şi nici la masa de dimineaţă, fapt ce nu se mai petrecuse niciodată. Am plecat prin vecini să întreb dacă l-a văzut cineva. Marin din Fărcaşele, paznicul micului cartier cu oameni avuţi din preajma casei noastre, mi-a spus că erau mulţi câini care lătrau pe lângă nişte boscheţi, astă noapte. Cu inima strânsă am intrat între mărăcini şi ciulini sperând că dacă Tomi a fost rănit de câini să-l pot recupera şi trata. Plin de zgârieturi şi cu mici puncte sângerânde pe picioare am găsit motanul rigid, cu şira spinării ruptă. Marin mi-a spus că zarva de azi noapte a fost făcută de câinii unor vecini pe care îi lasă noaptea liberi pe străzi şi pe câmp. Prima reacţie mi-a fost distructivă. Voiam să ucid toţi câinii de pe stradă dar mai ales pe cei ai vecinului care nu şi-i ţine în curte. Am îngropat motanul şi mi-am înghiţit amarul. Maidanezii de pe marginea pădurii îl cunoşteau pe Tomi de mulţi ani şi nu l-ar fi atacat. Am cules nişte roşii şi vinete, am intrat în casă şi am făcut baie. Teodora terminase de călcat hainele şi le aşezase la răcorit pe umeraş. Am moţăit vreo două ore şi am început pregătirea de plecare la recepţie. Am printat textul toastului, l-am împăturit şi l-am pus în buzunarul de la piept. Ca fost soldat am plecat din vreme ca nu cumva să întârzii. Am parcat şi, mergând spre sediul ambasadei, am zărit câţiva cunoscuţi de la diferitele evenimente culturale desfăşurate prin Bucureşti sau alte localităţi. Prietenul meu George Paltin, cu părul lung şi alb, umflat de un spălat proaspăt, aducea cu un înger cu barbă, înconjurat discret de o aureolă difuză. Ne-am aşezat unul lângă altul urmărindu-i pe ceilalţi cunoscuţi, al căror număr creştea pe măsură ce se apropia ora de începere a evenimentului. Uşa prin care pătrunsesem la prima vizită s-a deschis, în prag a apărut asiaticul cu părul scurt şi drept, a cărui şuviţă din frunte cădea diagonal. Cu palmele împreunate ne-a invitat să intrăm şi grupul de oameni în vârstă a început să se scurgă spre intrarea ce parcă marca trecerea spre aventura vieţii noastre, a tuturor! Lângă uşa dublă şi impozantă, la intrarea în salon, doamna ambasador făcea ofiiciile de gazdă cu o eleganţă desăvârşită. În timp ce un funcţionar al ambasadei, după ce prmea invitaţiile de la noi, rostea numele invitatului, prezentându-ne doamnei ambasador iar aceasta ne saluta cu salutul tradiţional. Dintre toate variantele de recepţii: cupa de şampanie, vin d'honneor, la fourchette, dejunul, ceaiul, dineul, cina, cocteilul, a fost ales ...ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, cocteilul. Domnul ministru se întreţinea cu doamna ambasador în timp ce şase chelneri minioni se strecurau cu agilitate şi graţie printre invitaţi. Cei şase ospătari purtau tăvile cu o eleganţă ieşită din comun frizând abilităţile unor circari. Cei doisprezece invitaţi, grupul ce urma să beneficieze de generoasa invitaţie a statului chinez, erau două grupuri de câte şase, bărbaţi şi femei. Cele şase tablouri ce se insinuau în două grupuri de câte trei pe doi pereţi opuşi. Am fost invitaţi să urmărim un film despre evoluţia relaţiilor sino-române, film din care am reţinut cu mare plăcere că Eminescu a fost tradus în chineză. Cei doisprezece "prieteni ai Chinei" au ascultat-o pe doamna ambasador Huo Yuzhen care nu a pierdut prilejul să sublinieze importanţa celui de-al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez. Între proiecţiile urmărite s-a numărat şi un film despre Sărbătoarea Primăverii în China. Această sărbătoare datează de peste 4000 de ani şi este cea mai importantă sărbătoare a anului. Sărbătoarea Primăverii se încheie la Sărbătoarea Lampioanelor, în a 15-a zi a primei luni din calendarul tradiţional chinezesc, de fapt în prima zi cu Lună plină din noul an.   După calendarul tradiţional chinezesc, se consideră un an perioada în care luna face 12 rotaţii în jurul Pământului, fiecare rotaţie având durata unei luni. Pentru poporul chinez, anul reprezenta perioada care asigura recolte bogate la toate culturile de cereale. Urmărind filmul mă aşteptam ca la apogeu să văd unul dintre faimoasele jocuri de artificii dar din considerente de securitate şi poluare, de câţiva ani, în oraşele mari ale Chinei, artificiile şi petardele au fost interzise. Am privit cu atenţie una dintre farfuriile de pe care am fost serviţi cu câte ceva de mâncare şi am constatat din nou grupajul obiectelor câte şase. În acel moment am socotit că numărul invitaţilor, bărbaţi, ca şi al femeilor, era tot de şase, pe pereţi erau şase tablouri, ospătarii erau tot şase...Care o fi explicaţia? Am rememorat faptul că toate produsele de mici dimensiuni importate de foştii mei patroni, din China, erau tot câte şase sau douăsprezece? „ Când plecai cu străbunicul la gârlă cu caii nu erau tot şase? - Mă, ia caii de dârlog şi adu-i la prispă! Caii parcă ştiau că urma să mergem la Ialomiţa. Mă vedeau şi mergeau singuri, lipindu-se unul de altul. Străbunicul, cu părul lui alb şi des, cu mustaţa uriaşă, mă prindea de mijoc şi sărea cu mine pe calul din mijloc apoi acel grup de şase cai, unul lângă altul ridicau tot praful, gros de o palmă, de pe uliţă şi galopam pe deşelate la curul morii. Caii cu noi în spate alergau în apă până când apa le ajungea la gât, apoi fornăiau de plăcere....” Doamnelor şi domnilor, a fost o onoare deosebită să vă avem drept oaspeţi. Am trecut fiecare prin dreptul doamnei ambasador mulţumind acesteia pentru ospitalitate şi am ieşit. -Băi, Mihai, cum o să vorbim cu ăştia pe acolo, prin China? -Habar nu am! Abia acum am realizat că dacă nu vom avea un translator vom vea o problemă. Unii dintre noi, cei mai mulţi, mai rupeau engleză dar eu, cu franceza, nu aveam şanse.

[Mihaela Moşneanu]

Această parte am citit-o acum a patra oară, cu plăcere.

Mmmm! O mare problemă cu limba chineză, dar sunt sigură că se va rezolva într-un fel.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]