E cam târziu și tinerețea-i dusă
Pe aripa crâmpeielor de vise,
Să-mi sloboadă gândurile-nchise
Din tainița de grele vremi, ascunsă.
Ticsită cu idei, spre a fi scrise,
O ladă ferecată este-mpinsă
Pe-o cale neumblată, nepătrunsă
Din univers cu recile abise.
Cum steaua mea e încă neapusă
Lumină a cuvintelor contururi,
Iar bucuria-n sine-mi e indusă
În clipa cea de față și de-a pururi.
De răutatea lumii ce-i distrusă
Voința nu-mi va fi nicicând supusă.
Ioan Friciu
-->
Comentarii