Bastoanele milițienilor îi sculptau cu devotament șalele. Loviturile se întețiseră până-ntr-atât, încât nu le mai simțea usturimile. Cu toată tăria lui de caracter, cu toată tactica lui intimidatorie, Calistrat se pierduse de tot cu firea sub duiumul lor. Și când te gândești că se vedea dansând, bătătorind bucuros sub bocanci arătura în urmă cu câteva ore…
Trecuseră câteva zile de când fusese culeasă recolta de pe câmpul din spatele blocurilor, iar el ieșise pe tarla cu o zi în urmă, să mai găsească câte-un cartof pe ici pe colo. Culegătorii fuseseră harnici, îi strânseseră cu destoinicie, așa că cu greu mai dădea de dânșii. Majoritatea erau mici, de râsul lumii, și când dădea de vreun cartof mai acătării, scotea chiote de victorie. Acolo îl și prinse înserarea, în plin câmp, deși se apucase de dat la săpăligă cam pe după amiază, în jur de ora două. Era epuizat. Îl obosise atât culesul pe câmp, dar își spunea cuvântul și tura de noapte, în triaj, la format de garnituri și cuplat vagoane.
Nu se putea hotărâ să plece, nu îl lăsa inima. Cu cartofii mici știa ce avea să facă, urma să îi dea la porci, însă cei mari nu ajungeau din păcate celor șase suflete hămesite. Era de-ajuns cât să le amăgească foamea și să îi trimită din nou flămânzi la culcare. În ultima clipită dădu peste un cartofoi atât de mare... cât cei șapte mai acătării pe care îi găsise de când dădea la săpăligă. Îl prinse în palme și și-l duse în fața ochilor. Îl sărută și îl aruncă cu voioșie-n pungă. Aveau să meargă sătui la culcare. Se puse urgent pe dans, într-un ritm barbar, carpatic, demn de deranjat somnul străbunilor, lovind cu patos brazda sub călcâie. Bucuria lui Calistrat era mare și, cum era și firesc pe astfel de meleaguri, trebuia să îi fie repede curmată, iar cu acel neajuns se porni paznicul Marcelaș Strungaru ca să o facă:
-Tovarășu Calistrat, te rog frumos să verși urgent înapoi cartofii pe tarla! Nu-i voie să culegi nimic de pe câmp!
Se cunoșteau prea bine. Calistrat trebăluise toată vara pe un lot cu maci, pe care îl ceruse în îngrijire de la Cooperativa Agricolă de Producție. Când umplea sacii cu maci, mai vâra întrânșii și câte-un bolovan, ca să tragă mai mult la cântar, că doar primea bani frumoși pe ei, pe când nenorocitul de Strungaru, scotea bolovănișul cu dibăcie și îl arunca înapoi în câmp, de parcă era moșia lui tacsu, de parcă îi plătea munca din banii lui. Îi coborâse atunci urgent câțiva dumnezei și cristoși pe pământ, și fusese doar la câțiva pași ca să îl ia la bătaie. Iată-l acum pregătit să facă același lucru, să-l învețe odată minte pe Strungaru că tarlaua era un bun al tuturor, nu numai un bun al traistelor ticălosului cu pricina, că îl știa el bine, nu era pentru prima dată când îl vedea pe câmp cu sacoșele pline de cu toate cele. De altfel îl și puse de îndată la respect:
-Da’ de ce să-i vărs? Vrei să ți-i culegi tu?! Așa de-a gata?!
Marcelaș Strungaru era și el arțăgos, și o tot ținea pe-a lui:
-Lasă vorba, nu mă-nveți tu pe mine! N-ai voie să furi de pe domeniul statului, tovarășe!
Calistrat se învolbură ca un carton umflat de o rafală puternică de vânt. Trecu țanțoș pe lângă paznic. Acesta i se puse cu nehotărâre în drum, și își ridică cu o autoritate anemică bățul:
-Lasă punga-n câmp, tu n-auzi??? Vezi că te pălesc!
Deși Strungaru nu i se uita în ochi, Calistrat i-i țintuia cu hotărâre:
-Încearcă să mă atingi numai cu-n bobârnac, drăguțule, și n-o să te mai identifice cine ai fost... nici cea mai a boalii expertiză medicală! Te bat de te desființez, te cotonogesc de te-ascult cu urechea!
Călca apoi cu hotărâre ogorul, îndepărtându-se decisiv de paznic.
-O să te dau pe mâna miliției!!! răcnea la el Strungaru, cu umilință și adâncă ură. Lasă că vezi tu! Să nu mă mai cheme pe mine Marcel Strungaru dacă te mint!
Fu și rândul lui să îi bată miliția la ușă. Patru la număr, printre ei și doi subofițeri.
-Calistrat Petre?
-Da!
-Ia cheile de la beci, și haide!
Nu avură ce să vadă. Damigenele de vin de rozinci erau goale, castraveții murați mai zăceau doar pe fundul borcanului, mobilier vechi de când lumea. Doar bicicleta părea întreagă, deși păianjenii încercaseră cu spor să o tupilească în spatele pânzelor.
-Cu asta ce e? dădu ușurel cu piciorul în roată sectoristul Loredan.
Lui Calistrat îi sări pe loc glicemia, mai ales că îi era lezată cea mai a naibii avuție a lui:
-E bicicleta mea! Aveți ceva împotriva ei?! Vreți s-o duceți la Cooperativa Agricolă de Producție ca să o faceți bun obștesc???
Palma care îi trosni ceafa îl făcu să intre într-un fel de revelație, căci nu i se mai întâmplase una ca aceea.
-După ce ne faci să alergăm pe drumuri, tot tu ești ăla cu gura mare! îl repezi apoi Plovăraș, subadjunctul sectoristului Loredan.
-Da’ ce-am făcut?! îngăimă cu nervi dar și cu intimidare.
-O să vezi tu imediat! îi sări și Loredan în ajutor subadjunctului.
Nedumerirea lui Calistrat creștea direct proporțional cu cea a milițienilor. În cămara din bucătărie nu îi găsiră decât niște borcane goale, în debara îi erau depozitați niște saci goi de rafie, cele două veceuri erau pustii, doar rufe puse la spălat zăriră pe acolo. Sectoristul Loredan, mai experimentat decât ceilalți cu care venise, se apucă să scormonească și în coșul de gunoi. Și avuse dreptate, cojile incriminatorii ale cartofilor subtilizați zăceau acolo.
-Unde-s cartofii, bă?!? urlă subadjunctul Plovăraș la dânsul, iar pălmoaca acestuia îi trecu razant pe lângă ureche.
-Sunt la mine-n burtă! urlă și Calistrat, fără să se lase cu nimic mai prejos.
-Ia-ți ceva pe tine și fuguța cu noi la secție!
Încă un lucru remarcabil sesiză Loredan pe când îl observa cum se îmbracă, o șubă de stârnit toată invidia, mai elegantă decât cei angajați în armată, nouă, pufoasă, și cu nasturi argintii. Parcă o și vedea cu tresele de ceferist înlăturate și cu cele de miliție cum îi luau locul.
La secția de miliție atât nedumeririle cât și isteriile lui Calistrat creșteau direct proporțional cu cele ale milițienilor. Ședea pe aceeași bancă lunguiață cu trei dintre vecinii lui: Georgică Păduraru, Iulian Bordei și Gabi Lăstun. Acesta din urmă avea niște palme umflate cât cucuiele, căci ceilalți doi își recunoscuseră faptele și scăpară mai repede. Dilemele milițienilor erau următoarele: în urma unei plângeri întocmite de un paznic C.A.P. – căruia din motive întemeiate de siguranță nu i se putea divulga numele – precum că cetățenii incriminați subtilizaseră de pe avutul obștesc; la controlul organelor competente a rezultat că pivnițele lui Georgică Păduraru, Iulian Bordei și Gabriel Lăstun, cartofii subtilizați au dat pe dinafară atunci când li s-au deschis ușile, pe când la numitul Petre Calistrat nu s-au găsit decât cojile acestora în propriul lui coș de gunoi, rezultați dintr-o cantitate minusculă, neîndestulătoare nici măcar propriei familii, deși el era cel mai vizat în plângerea care avea și acoperire, mai ales că lucrătorii secției de miliție confiscaseră zeci de saci de la primii trei împricinați.
Tocmai de aceea zelul deontologic al sectoristului Loredan fusese activat cu desăvârșire, din moment ce trimise câteva echipaje să îl scotocească după cartofi și pe la rude, că mai mult ca sigur că îi depozitase acolo, fapt care îi accelera lui Calistrat toate nemulțumirile. Văzându-l atât de nemulțumit, la început milițienii se pierduseră cu firea, nu mai erau cu el la fel de țâfnoși ca și înainte. Acesta tuna și fulgera, balele îi spumegau la gură și, cu acest prilej, accidental, le descoperi sectoriștilor și hiba, că o să se plângă organelor de partid, că nu degeaba era el membru activ de-atâția ani, că colegii superiori din partid or să dea cu ei de toți pereții, că el nu era orișicine...
Sergentul Plovăraș își freca fâstâcit palmele, iar Calistrat simțea avantajul cu pricina. Loredan o lăsă urgent mai moale, dictând secretarei că dovezile paznicului căruia din motive de maximă securitate nu putea să îi pomenească numele nu erau destule, deși la domiciliul suspectului se găsiseră niscaiva coji proaspete de cartofi în coșul de gunoi, fapte care coincideau totuși cu relatările paznicului, dar nu erau destul de concludente, cartofii împricinuiți putând fi cumpărați chiar de la vreun aprozar care îi avea pe stoc, la urma urmei.
Calistrat de colo o ținea sus și tare, în ciuda semnelor insistente ale celor doi superiori ca să-i lase naibii să întocmească cumva procesul verbal de constatare și să-i dea drumul cât mai de grabă acasă, căci își aduse subit aminte și de pălmoacele pe care le încasase de la aceștia, și nu putea nicidecum ca să le-o ierte:
-Cârciumari neisprăviți ce sunteți, slujbași mărunți de pe suprafața pământului. Cum ați îndrăznit, bă, să dați în mine?!? Puteți voi să căpăciți pe cine-o-ți vrea, dar mare greșeală ați făcut luându-vă de mine! Voi știți cine sunt eu, cu cine-aveți de-a face???
-A fost o oarecare neînțelegere! îl împăca Loredan, lucru care îl încuraja în mod vădit pe Calistat din moment ce le prinsese punctele slabe.
-V-ați luat de un membru de partid, tovarăși, și nu de unul oarecare, ci de unul activ! Toată strada Colectivizării îmi este în desemnare, cu tot cu cele opt blocuri cu tot. Păi eu nu sunt orișicine, tovărășeilor! Am oameni și incinte în responsabilitate!...
-Haideți să completăm procesul, să terminăm! îl încuraja fără s-o știe și Plovăraș, pe când lui Loredan începu să îi crească tensiunea, și de-abia și-o mai putea controla.
Calistrat voia neapărat să fie măgulit, împăcat, să i se ceară scuze, să i se acorde importanța cea mai mare, mai ales acum, când le prisese punctele slabe.
-Am să vă fac un raport la organele de partid de-am să îi îngrozesc. O să mai fiți voi sectoriști... prin sate și cătune! Asta v-o promit! Mă jur pe cele două fiice și pe cei doi fii ai mei...
-Acum că...—voia să spună și Loredan ceva, însă Calistrat îi făcu semn cu autoritate să nu mai cuteze să îl întrerupă. Dacă trebuie, până și pe nevastă-mea am s-o pun chezășie, ca să vă demonstrez că am să vă înfund... de n-o să vă mai desfunde nimeni, derbedeilor!
Îi studia pe urmă. Plovăraș ședea fâstâcit, studiind un dosar al celorlați vecini de bloc pe care îi adusese la secție; ceilalți doi subalterni îl scrutau când pe Calistrat când pe Loredan, așteptând cu o oarecare indiferență o oarecare turnură a situației, ori un ordin; pe când sectoristul Loredan îi cerceta ochii cu o mare dojană.
-Acum că ne-ai zis tot ce ai pe conștiință, lasă-mă și pe mine, ca în numele echipei să îți zic câteva vorbe!
-N-am terminat! îl opri Calistrat, ce-i drept, puțintel cam intimidat. De-abia încep!
-Gura, bă, odată!!! se răsti la el Plovăraș, vădit enervat. Acum vorbește tovarășu Loredan! o răsteală care îl intimidă definitiv pe Calistrat.
-Tovarășe, în conformitate cu raportul tovarășului paznic, am prins asupra faptului trei vecini de-ai dumitale, cu care te întovărășești adeseori, cu tone de saci de cartofi în magaziile lor. După cum ai observat, informațiile care ne-au parvenit au fost deosebit de precise...
„În ce belele m-a băgat și cretinu’ ăla de Strungaru! constata Calistrat în gând. Răsplăti-l-ar Dumnezeu să-l răsplătească”!
-Intuiția mea îmi spune că ți-s și dumitale clipele numărate. E chestiune doar de timp până când te-om prinde. Îți găsim noi depozitele, să n-ai grijă!
-N-am niciun depozit, tovarășe. Vă pierdeți timpul de pomană, și presupun că aveți atâtea lucruri de făcut...—tuna Calistrat, străduindu-se să nu mai fie intimidat.
-Nici nu mai contează, tovarășe, dacă ai și tu o pivniță plină de cartofi la fel ca și ceilalți, ori că ai numai un kilogram. Defăimător este atât pentru dumneata, dar mai ales pentru statul nostru socialist, că ai fost surprins subtilizând bunul statului de pe câmp ca ultimul mitocan, dedându-te la o așa umilință. Nu ți-e rușine să îți fie, tovarășe?! Te crește țara asta, te îngrașă, se străduiește să nu îți lipsească nimic, să ai o viață de calitate, și tu ți-o faci de râs...
Calistrat fierbea de indignare, dar se străduia să îl lase pe Loredan să termine ce avea de spus, pregătindu-se intens să îi zică apoi vreo două, mai ales că oboseala acumulată cu două nopți în urmă la depou, cât și claca pe care o trebăluise pe câmp îl frânsese, și nu mai avea deloc răbdare cu toate caterincile.
-Să ieși așa, cu nonșalanță, în plin câmp, să invoci în ciuda tuturor acestor beneficii pe care ți le oferă statul nostru socialist că nu ai ce da la copii de mâncare, asta înseamnă că ești un leneș, un puturos, un iresponsabil, obișnuit să primească totul de-a gata din partea organelor noastre de partid, cu care văd că ți-ai deprins obiceiul să te lauzi...
-Onorabililor! îl întrerupse Calistrat, cu un glas tremurat de ofuscare. Eu sunt un cetățean decent, așa că nu am să fac ca și alții, să vă trimit în cristoșeii ma-mii voastre, ci am să vă lămuresc cu calm că, după ce ați făcut niște gogomănii judiciare mai mari decât cozoroacele voastre...
-Hai, fuga, dați-i drumul acasă! îi ordonă Loredan lui Plovăraș, pierzându-și pe deplin răbdarea. Dar să știi, tovarășe—îl indica cu degetul pe Calistrat—că ți-s numărate orele până când te vom prinde.
Apoi Loredan prinse un mare interes pentru șuba cu care era înzorzonat inculpatul, neagră, elegantă, cu nasturi lucioși, de aluminiu. Căile Ferate Române își răsplăteau cu lăudăroșenie lucrătorul.
-Șuba ți-o ținem ca și cauțiune până la finalizarea investigațiilor. Ca să nu îngheți, te voi trimite acasă cu o dubă. Luați-i-o.
Subalternii se supuseră ordinului și se apropiau de Calistrat cu timiditate, pe când Loredan își făcea mari speranțe să se căpătuiască cu o astfel de șubă, căci mai abordase o astfel de tehnică, și rămase în felul ăsta cu lucrurile confiscate pe vecie. Incriminații, vinovați sau nu de faptele lor, nu mai cutezau să și le revendice, bucuroși până la urmă că au scăpat naibii de acolo. Normal, dacă ar fi făcut-o, li le-ar fi returnat lucrurile reținute, însă ce era drept, nu se întâmplase încă nimeni să o facă.
Calistrat se și enervă, dar se și panică în același timp, văzând că milițienii îi dezveliseră din șubă deja un umăr.
-Băăă, voi nu înțelegeți că n-am furat niciun câcat??? Și începu să strige și mai tare când văzu că șuba îi dezvelea ambii umeri: Lăsați-mi, bă, șuba!!! E a mea! N-am furat-o, e de la muncă, de la CFR! Am căpătat-o, am muncit pentru ea, eu nu dau cu jula ca și voi!...
Într-o îmbulzeală generală, cei trei milițieni reușiră să i-o despoaie, cu tot cu cei doi nasturi argintii care îi părăsiră gulerul și prinseră să se rostogolească cu salturi vioaie pe podeaua ostilă. Cu o forță de care nu era conștient că putea fi în stare, Calistrat își împlântă palmele în șubă și și-o smulse din brațele milițienilor. Începu apoi să îi bubuie peste creștete cu blănoiul.
-Luați, mă, șubă! Vă sparg capetele cu ea, derbedeilor!...
Subadjuncții prinseră să i se înlănțuie de brațe. Calistrat reușea să îi dărâme, și apoi nu pierdea deloc prilejul ca să îi pocnească cu șuba, măturând cu ei camera, și asta spre uimirea celorlalți trei vecini, care își vârâseră capetele prin crăpătura ușii ce îi despărțeau de sala de așteptare. Loredan socoti că trebuia să intervină. Se ridică fără grabă din scaun, puse mâna pe baston, se îndreptă spre Calistrat, îl înșfăcă de gulerul puloverului, și în cepu să îi izbească niscaiva lovituri sănătoase peste spinare. Se dumiriră și colegii lui. Își luară bastoanele care de pe unde, îl umflară de capătul șubei, îi dezveliră șalele, și începură să-l cumințească. Izbiturile erau atât de întețite, încât Calistrat parcă nu le mai simțea mușcăturile...
Zâmbea din când în când pe străzile sumbre care îi pustiau sufletul. Se simțea învingător. Îi dădură drumul acasă, cu tot cu șubă pe el. „I-am intimidat cu funcția mea în partid! își zicea în sine. Și le-am arătat eu lor... de au să mă țină minte. Și nu mă las eu atât de ușor! Să vezi ce raport am să le fac la PCR... am să scriu despre ei arhive întregi, tone dacă trebuie”...
Așa se convingea Calistrat, cuprins între două stări, de aprigă satisfacție și dureri fizice, căci bastonada care i se aplicase cu câteva minute în urmă îl chinuia cumplit. De-abia acum îi simțea pe deplin efectul. Părea că pe sub șuba pe care și-o salvase de la dispariție șalele îi aveau răni deschise, peste care îi erau presărate plicuri întregi de sare și piper. Brusc îl apucă plânsul, cu lacrimi, și șuba îi prinse subit apăsătoare proprietăți magnetice. De-abia și-o mai târa. Se opri să se odihnească, ajutat fiind de sprijinul unui copac. Calistrat, privit cu ochii altor trecători, dădea impresia unui bețiv, a unui lucrător feroviar obișnuit, care rămăsese împotmolit nițel cam mult timp cu băieții la câteva drafturi de bere călâie. Bătea a pagubă cu pumnul în copacul care îi lua apărarea:
-Ești un rahat în ploaie, Calistrat. Cum poți fi atât de naiv? Cum poți fi atât de prost? Auzi la el, să te plângi la partid. Păi, ți-o încurci și mai abitir. Or să-ți organizeze ăștia o ședință-n cinstea ta, de n-o să te vezi, în care or să te facă cu ou și cu oțet, că ai subtilizat cartoful gliei, că te-ai opus organului constatator... Stai naibii pe curu’ tău. Vezi-ți de șuba ta și de lăsarea ta în pace, că ești singurul care a scăpat cu basmaua curată din toată tărășenia, n-o să stai la răcoare, ca proștii ăia de vecini ai tăi!...
Se puse din nou la drum, cu jurământul să o lase mai moale cu partidul, cu ifosele, și să fie mai cu băgare de seamă atunci când s-o lupta să își hrănească plozii, să treacă prin tot și prin toate cât mai invizibil cu putință. Cât despre paznicul Marcelaș Strungaru, își propuse să își pună promisiunea în aplicare, să îi tragă cândva o mamă de bătaie, de nici cea mai a boalii expertiză medicală să nu îl mai identifice vreodată cine fusese înainte...
-->
Comentarii