adâncul din care
se naşte marea, pământul, cerul
un tot al începutului şi sfârşitului
unde se oglindeşte ochiul subconştientului
este focul ce arde
din nevoia absurdităţilor impuse, sau nu
se stinge în ploaia fricii de intunericul
sortirilor drepte sau nedrepte
din puntea ce leagă viaţa de moarte
este lutul în care
îşi înfige rădăcina visul
pentru a se înălţa, a înmuguri, a înflori
genunea cu două anotimpuri
iarnă şi vară
unde florile pot fi albe sau negre
şi cresc în luturi, nisip sau pietriş
preludiul în care idealul prinde aripi
se înalţă dincolo de marginea dorinţei
ca apoi să-şi deschidă porţile
cu iubirea celestă
ce ne învaţă înfloritul
trebuie adăpat din izvorul
Judecăţii, al înţelepciunii , raţiunii
altfel, vom gusta din goliciunea lui.
-->
Comentarii
multumesc Nicoleta...
Un poem tulburator de frumos. Felicitari! Acest poem merita citit si recitit de sute de ori, de fiecare data ii descoperim o alta aura, descoperind in noi o alta emotie, pozititva si de ce nu, vesnica.