01. (jurnal de călătorie)
~ ciclu Marea buclă: 15 jurnale pe cărarea tăcerii ~
Autori: Elena Dumitrescu & Marian Ionescu
Mănăstirea Sucevița
jurnal de călătorie
Testamentul de verde şi piatră
„Cine cară piatră pentru casa Domnului își zidește iertarea, chiar dacă boii-s obosiți și drumul e lung.”
Enigma peretelui vestic și strigătul culorii
Există un mister profund în modul în care lumina de august interacționează cu zidurile pictate ale Bucovinei, un mister pe care nicio ecuație optică nu îl poate explica pe de-al întregul. În acea dimineață din 2023, în timp ce coboram serpentinele strânse de pe Obcina Mare spre Sucevița, privirea mi-a fost capturată de o pată uriașă de verde ce strălucea printre coroanele brazilor, ca un smarald aruncat în iarbă. Sucevița este ultima mănăstire cu pictură exterioară, un adevărat testament iconografic lăsat de dinastia Movileștilor la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Ce anume a făcut ca acești pigmenți naturali să supraviețuiască mai bine de patru sute de ani sub asprimea iernilor și a ploilor bucovinene? Și de ce, dintr-o eroare sau dintr-un blestem nescris, peretele vestic a rămas complet alb, nepictat, contrastând flagrant cu explozia de culoare de pe ceilalți trei pereți? Aceasta era enigma care ne-a mânat spre porțile acestei mănăstiri-cetate, o căutare în care eu aveam să folosesc lentilele aparatului foto ca pe niște instrumente de disecție vizuală, iar Elena avea să caute fiorul mistic ascuns în spatele fiecărei siluete de înger zugrăvite pe tencuiala aspră.
Scara Virtuților și peretele lăsat în tăcere
Să intri în incinta Suceviței înseamnă să pășești în interiorul unei fortărețe medievale de o rigoare geometrică impresionantă. Zidurile de incintă, înalte de aproape șase metri și groase de trei, sunt prevăzute cu contraforturi masive și turnuri de colț mândre, ce trădează statutul mănăstirii de ultim bastion al arhitecturii moldovenești clasice. Însă, odată ce treci de tunelul întunecat al porții, masivitatea militară lasă loc celei mai spectaculoase desfășurări de artă bisericească exterioară din lume. Biserica cu hramul Învierea Domnului s-a ivit în fața mea ca o pânză uriașă, o simfonie cromatică dominată de un verde profund, nuanța unică de Sucevița, obținută de meșterii Ioan și Sofronie dintr-o rețetă secretă bazată pe malahit măcinat și argile locale.
Mi-am așezat trepiedul în dreptul peretelui nordic, montând un obiectiv fix de 85mm pentru a analiza compoziția monumentală a Scării Virtuților (Scara Sfântului Ioan Scărarul). Din punct de vedere grafic, această frescă este o capodoperă a dinamismului: o scară uriașă din lemn traversează oblic peretele, legând pământul de cer. Pe treptele ei, călugării încearcă să urce spre Hristos, care îi așteaptă în colțul superior, în timp ce o puzderie de draci negri, cu aripi de liliac și sulițe ascuțite, îi trag în jos, prăbușindu-i în gura deschisă a unui monstru marin ce simbolizează iadul.
Am reglat diafragma la f/8 pentru o claritate maximă a detaliilor și am fost uimit de expresivitatea chipurilor: îngerii ordonați în cete, cu aripi masive și veșminte faldurate în nuanțe de ocru și roșu, plutesc pe un fundal de un verde smarald care dă întregii scene o profunzime cosmică. Ceea ce frapează însă la Sucevița este peretele vestic: o suprafață complet albă, goală, lipsită de orice urmă de pigment. Legenda spune că unul dintre meșterii zugravi a căzut de pe schele și a murit exact când se pregătea să înceapă lucrul la această latură, iar ceilalți artiști, speriați de ceea ce au considerat a fi un semn divin, au refuzat să mai atingă peretele cu pensula, lăsându-l pradă tăcerii albe pentru veșnicie. Această alternanță brutală între explozia de culoare a Scării Virtuților și golul vestic oferă Suceviței o dinamică unică, reamintindu-ne că frumusețea umană rămâne întotdeauna neterminată în fața absolutului.
Boii mătușii Saveta și piatra ispășirii
Căutând să pătrundem mai adânc în misterul construcției acestor ziduri uriașe, am părăsit pentru câteva momente curtea mănăstirii și ne-am îndreptat spre o uliță veche ce urcă spre Obcină. Acolo, pe o prispă din lemn umbrită de tufe mari de busuioc, am întâlnit-o pe mătușa Saveta. O bătrână de optzeci și șase de ani, cu fața brăzdată de riduri fine ce păreau linii de frescă uscată și cu ochi de culoarea frunzei de nuc în toamnă. Purta un catrință neagră cu dungi verticale aurii și o cămașă cu pui mărunți, cusuți cu o răbdare dispărută din lumea modernă.
„No, dragii mei,” a început mătușa Saveta, oferindu-ne câte un pahar de apă rece de izvor într-o cană de lut, „lumea vine la mănăstire și se uită la sfinții ăia pictați cu aur. Dar puțini știu că sub varul și sub culoarea aia e mult sânge și multă sudoare de țăran. Străbunicul meu mi-a lăsat povestea unei femei din sat, o văduvă săracă pe nume Ioana, care păcătuise greu în tinerețe. Ca să își ispășească vina și să fie primită iar în rândul oamenilor, starețul de atunci i-a dat o canonire aspră: să care piatră din valea Suceviței pentru zidurile cetății, timp de treizeci de ani, cu singurul ei car tras de doi boi bătrâni.”
Am privit-o pe Elena, care își nota cuvintele bătrânei fără să respire. Marian s-a apropiat cu aparatul, focalizând pe mâinile mătușii Saveta, care mângâiau lemnul vechi al băncii.
„Și a rezistat femeia atâta amar de vreme?”, am întrebat, uimit de dimensiunea acestei jertfe ascunse.
Bătrâna a dat din cap încet, privind spre turnul clopotniței ce se zărea printre brazi. „A rezistat, maică, că credința nu se măsoară la zile, ci la greutatea pietrei. Legenda spune că Ioana venea în fiecare zi, fie că era arșița lunii august, fie că erau zăpezile mari de pe Obcine. Încărca bolovanii mari din râu singură, cu palmele goale, de-i sângerau degetele pe calcar. Boii ei învățaseră drumul atât de bine încât nu mai aveau nevoie de bice; mergeau singuri, cu capetele plecate sub jug, lăsând dâre adânci în noroiul drumului. Când s-a pus ultima piatră la turnul mare al porții, în anul 1601, Ioana a căzut în genunchi lângă roata carului și acolo și-a dat sufletul. Boii au scos un muget lung, care s-a auzit până pe creastă, și au murit și ei în aceeași zi. De asta zidurile Suceviței sunt atât de tari și nu s-au clătinat la niciun cutremur: pentru că în fiecare piatră e închisă răbdarea unei femei care a căutat iertarea și loialitatea unor animale care au slujit biserica până la ultima suflare.” Această confesiune ne-a schimbat complet perspectiva asupra monumentului; sub testamentul de verde al Movileștilor se ascundea un alt testament, mult mai profund, scris în calcarul adus cu carul cu boi de o văduvă anonimă.
Gropnița Movileștilor și taina portretelor votive
Lăsând în urmă soarele amiezii de august 2023 și umbra deasă a nucilor din curtea mătușii Saveta, am trecut pragul masiv al bisericii mari prin portalul sudic. Interiorul mănăstirii ne-a învăluit instantaneu într-o răcoare densă, multiseculară, în care zgomotul lumii exterioare s-a stins brusc, lăsând loc doar foșnetului discret al pașilor noștri pe lespezile grele de piatră. Aerul era saturat de aroma dulceagă a cerii curate de albine și de mirosul amărui de tămâie veche, impregnat în tencuieli de peste patru sute de ani.
Sucevița are o structură unică a spațiului interior, păstrând acea încăpere specifică marilor necropole domnești: gropnița (sau încăperea mormintelor), situată între pronaos și naos. Aici, sub bolți joase, grele, ce apasă pe conștiința privitorului cu autoritatea istoriei, odihnesc frații Movilă – Ieremia și Simion –, marii voievozi ai Moldovei care au transformat această mănăstire-cetate în testamentul dinastic al familiei lor. Cele două morminte sunt acoperite cu lespezi masive de marmură albă de Carara, sculptate în altorelief cu o finețe ce trădează intervenția unor meșteri aduși direct de la curțile poloneze.
Mi-am așezat trepiedul în penumbra gropniței, orientând aparatul foto spre peretele de vest al naosului, acolo unde se desfășoară tabloul votiv al ctitorilor. În acel august din 2023, managementul luminii interioare a fost un exercițiu pur de optică sacră. Nu am folosit blițul sau reflectoarele moderne; singura sursă de lumină era palpitația caldă, galben-portocalie, a unei serii de candele grele din argint masiv, suspendate de bolți prin lanțuri lungi. Această lumină vie, tremurătoare, dădea impresia că fețele domnitorilor prind viață în vizorul aparatului.
Am montat pe aparat un obiectiv fix de 50mm cu o diafragmă foarte deschisă la f/1.8, stabilind un timp de expunere lung pentru a permite culorilor stinse de timp să își dezvăluie detaliile tehnice. În vizor, portretul lui Ieremia Movilă a apărut cu o claritate uluitoare. Pictorii Ioan și Sofronie au abandonat aici rigoarea hieratică, bidimensională a bizantinismului clasic în favoarea unui realism psihologic de o rară forță plastică. Voievodul este reprezentat purtând o caftan fastuos din brocart de mătase roșie, brodat cu fire din aur, și o dulamă îmblănită cu samur, strânsă la gât cu nasturi mari din perle.
Pe cap poartă cucura – căciula domnească din catifea neagră, ornată cu o agrafă magnifică din diamante și pene de egretă. Detaliul tehnic care m-a fascinat, însă, a fost redarea ochilor și a ridurilor fine de la colțul pleoapelor. Sub licărul candelei, privirea lui Ieremia părea încărcată de o melancolie profundă, obosită, de parcă domnitorul ar fi prevăzut destinul zbuciumat al Moldovei din acele vremuri de tranziție. Alături, Simion Movilă este zugrăvit cu trăsături mai aspre, militărești, cu o mână sprijinită pe mânerul unei spade grele.
Analiza macro a stratului de pictură a dezvăluit modul în care meșterii au folosit foița de aur aplicată cu miresme pe grundul umed pentru a reda reflexiile metalice ale coroanelor și ale bijuteriilor. Această tehnică dădea întregii compoziții un aer de realism magic. Elena stătea lângă mine în genunchi pe o lespede de marmură, privind fix spre tabloul votiv, cu mâinile strânse la piept. În acea penumbră sfântă, portretele fraților Movilă nu mai erau doar documente istorice sau opere de artă medievală; ele deveniseră ferestre deschise spre drama unei întregi epoci, o dovadă că sub mantia de aur a domniei pământești se ascundea aceeași căutare obsedantă a iertării și a nemuririi pe care o simțisem și în legenda carului cu boi al văduvei Ioana.
Popasul la umbra turnului și gustul hribilor de pe Obcină
După ce am părăsit penumbra încărcată de istorie a gropniței, foamea ne-a readus în curtea mănăstirii exact în momentul în care soarele de august începea să își domolească razele. Urmând recomandarea mătușii Saveta, am căutat un popas la trapeza exterioară destinată pelerinilor, amenajată sub forma unor mese lungi din lemn masiv de stejar, amplasate chiar la baza turnului clopotniței de pe latura de est. Din punct de vedere social și uman, acest spațiu era un adevărat laborator de observație. După restricțiile severe din anii trecuți, în acest august 2023 românii păreau să fi redescoperit cu o poftă imensă bucuria comuniunii simple, de la om la om.
Mâncarea oferită de maicile de la bucătărie a fost o minune a gastronomiei bucovinene de post. Ne-a fost adusă o strachină mare din lut plină cu o tocăniță aburindă de hribi cu smântână vegetală, culeși de călugărițe chiar din pădurile de brad de pe Obcina Mare. Alături, o mămăligă caldă, galbenă ca ceara, făcută la foc de lemne, și o porție de murături de vară în saramură – castraveți mici și tari, aromați cu frunze de vișin și tulpini de mărar uscat. Gustul a fost de o intensitate memorabilă: hribii aveau acea textură fermă, cărnoasă, cu un parfum puternic de pământ reavăn și cetină, completat perfect de aciditatea subtilă a saramurii.
În timp ce devoram mâncarea simplă, am intrat în vorbă cu o familie de pelerini veniți din județul Constanța, oameni ai câmpiei care bătuseră sute de kilometri pentru a respira aerul tare al Bucovinei. „Domnule dragă,” mi-a spus tatăl familiei, un bărbat cu fața arsă de soarele dobrogean, privind spre aparatele mele foto, „la noi în Dobrogea pământul e galben și uscat acum, s-a pârjolit totul. Când vii aici și vezi atâta verdeață pe zidurile astea și muntele ăsta plin de pădure, ai senzația că ai ajuns în altă lume. Sucevița asta nu e doar o biserică, e ca o grădină închisă în care boala și uscăciunea n-au cum să intre.” Elena a zâmbit, oferindu-le copiilor din grup câteva bomboane cu mentă din rucsacul ei. Socializarea la masă a fost marcată de un umor cald, de călătorie; oamenii făceau glume despre greutatea urcușului pe Obcine și despre cum mămăliga maicilor are puterea de a vindeca orice febră musculară. A fost un moment de caldură umană profundă, care ne-a demonstrat că sub umbra turnurilor masive de piatră, trapeza modernă a pelerinului rămâne un spațiu al împărtășirii nu doar a hranei, ci și a aceleiași speranțe încăpățânate în frumos și normalitate.
Hramul Învierii și primenirea dintre Obcine
Deși vizita noastră din august 2023 se plasa în miezul verii, întreaga curte a Suceviței respira sub ecoul hramului său istoric: Învierea Domnului. Acest praznic, cel mai mare al creștinătății, transformă mănăstirea-cetate într-un epicentru al luminii Pascale, însă maicile ne-au mărturisit că în luna august, în preajma Adormirii Maicii Domnului, comunitatea retrăiește o a doua primenire spirituală. Sărbătoarea din august adună gospodarii de pe ambele versante ale Obcinelor. Aceștia sosesc îmbrăcați în sumane negre și cămăși brodate cu mărgele, transformând incinta fortificată într-un spațiu de o densitate antropologică unică. Pregătirile liturgice, curățarea sfeșnicelor din alamă și rânduirea odoarelor din altar se făceau cu o hărnicie mută. Fiecare gest părea dictat de ritmul interior al frescelor care vegheau curtea, demonstrând că timpul liturgic al Bucovinei nu se termină niciodată, ci curge circular, asemenea anotimpurilor peste munți.
Ultima rază pe aripile de smarald
Ora exactă a apusului a sosit peste Obcina Mare ca o stingere treptată a tuturor zgomotelor lumii profane. Porțile grele din lemn placat cu fier de la intrarea în cetate s-au închis cu un ecou lung, lăsând incinta Suceviței izolată într-o solitudine mistică. Mi-am luat trepiedul și m-am repoziționat în fața peretelui nordic, acolo unde Scara Virtuților își desfășura drama teologică pe tencuiala aspră.
Lumina din acea seară de august 2023 a fost de o finețe uluitoare, un laborator cromatic pe care orice fotograf îl vânează o viață întreagă. Soarele coborâse deja în spatele crestelor împădurite, însă ultimele sale raze, de un roșu-purpuriu stins, au străpuns coronamentul brazilor la un unghi extrem de ascuțit, lovind direct registrul superior al frescei. A fost momentul marii mele reverii vizuale. În vizorul aparatului meu, fundalul de un verde-smarald profund a început să absoarbă lungimile de undă calde ale spectrului, trecând printr-o paletă de nuanțe ireale: de la smaraldul noptatic, la un oliv auriu de o rară densitate plastică.
Am montat un obiectiv fix de 135mm, ideal pentru a izola detaliile la distanță, și am închis diafragma la f/5.6 pentru a păstra textura granulară a mortarului medieval. În focusul fin al lentilei, cetele de îngeri care asistau la urcușul călugărilor au primit lumina direct pe aripile lor zugrăvite cu aur și malahit. Sub efectul licărului muribund al soarelui, penajul lor de piatră părea că vibrează, dând impresia că făpturile cerești își deschid aripile pentru a se desprinde de pe zid. Contrastul era izbitor: în partea de jos, dracii negri se scufundau deja în umbra densă a serii, pierzându-și formele în întunericul ce urca de la sol, în timp ce virtutea, reprezentată în partea de sus, mai păstra o ultimă scânteie de viață dăruită de astru.
Elena stătea lângă mine, cu umerii acoperiți de o eșarfă neagră, privind fix spre vârful scării fără să mai scoată un cuvânt. Am declanșat cadrul folosind o expunere lungă de șase secunde, permițând penumbrei să se așeze catifelat pe senzor. În acea secundă de tăcere absolută, înainte ca noaptea să aducă întunericul complet peste mănăstire, am realizat că bilanțul acestui al nouălea jurnal era unul al salvării prin frumos. Sucevița ne primise cu asprimea fortificațiilor sale, ne purtase prin istoria tragică a gropniței Movileștilor și ne oferise lecția jertfei prin legenda carului cu boi al văduvei Ioana. Însă acum, la final, ne lăsa doar cu această imagine a îngerului de smarald care refuză să moară în întuneric.
Am strâns echipamentul cu mișcări sigure, simțind cum aerul rece al nopții bucovinene cobora rapid de pe Obcine, alungând ultimele amintiri ale caniculei. Nouă capitole fuseseră scrise; circuitul nostru se îndrepta acum spre inima mistică a Neamțului, spre vechile mănăstiri ascunse în codrii Moldovei, dar în minte ne rămânea întipărit testamentul de verde și piatră al Suceviței, o dovadă că arta născută din credință rămâne o scară deschisă spre cer pentru toți cei care știu să privească lumina.
Notă muzicală
Pentru a pecetlui acest al nouălea jurnal, dedicat Scării Virtuților și culorii unice de Sucevița în amurg, vă propun o piesă folk lentă, de munte și taină, compusă pentru chitară acustică și violoncel:
„Verdele de la Sucevița”
(compoziție folk proprie)
„Urcă scara din lemn spre o stea,
Îngeri cu aripi de smarald și argint,
Raza de soare pe zid mai cădea,
Peste un perete lăsat în pământ...
Tace și văduva-n carul cu boi,
Iar noaptea coboară pe Obcine-n noi.”
---
## Jurnalul 9:
* Anul călătoriei: August 2023 (O vară a caniculei ce a pârjolit câmpiile, făcând ca văile adânci dintre Obcinele Bucovinei să devină adevărate refugii de răcoare și culoare, unde pelerinii au redescoperit prospețimea frescelor exterioare)
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
* Elena (Scriitoarea/Căutătoarea spirituală): Empatică, atentă la stări interioare, legende, discuții cu monahii și amprenta emoțională a locurilor.
* Personaj local invitat: Mătușa Saveta (o bătrână din satul Sucevița, strănepoată a gospodarilor care au păstrat vie din generație în generație legenda carului cu boi și a pietrei ispășitoare)
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii