timp vivaldian
primăvara vine cu zâmbete şăgalnice
ca o fată mare căreia i-a căzut o rază pe coapse,
privind la berzele ce stau agăţate în vârful plopilor,
lăsând toate amintirile în urmă;
cresc împrejur zorzoanele naturii înverzite,
care se caţără pe dealuri şi pe munţi;
acum poezia coboară pe pământ lăsându-ne
muţi la rugăciunile iernii care se retrage prin mânăstiri,
se mai cârpeşte solul cu câte un petic alb de zăpadă,
care vrea să mai supreviţuiască un pic în această lume barbară;
ce aventuri cu lumi în filigrană trecând prin seva frunzelor
născute din focul clorofilei cu lumina,
sunt semne de timp vivaldian unde bobocii-şi joacă firea,
vocalizând în laseri de culori,
ne tâlhăreşte soarele-n amiază, hoţeşte ne priveşte
de pe cer, dar raza mea se joacă-n scaldă,
înflorind picioare de fecioare;
mai bate vântul în deliru-i dulce tot descriind
prin imnuri veşnicia,
ce tânăr trece spiritul prin vreme,
cu mângâieri, cu vorbe, cu săruturi,
tot revărsând mareele de fluturi.
duminică, 7 februarie 2016
-->
Comentarii