Trubadurul spațiului rural
Cu antologia - bilanț Trubadur la porțile neamului, Ion I. Părăianu revine în atenția publicului iubitor de poezie, încercând să ofere o imagine de ansamblu a unui parcus literar care-și lărgește mereu drumurile prin aderarea la un sistem de idei și norme estetice îmbogățite continuu cu sensuri și motive noi, în forme și atitudini nu arareori surprinzătoare. Această imagine are ca trăsătură dominantă adâncirea reflexivității lirice, dar și creionarea, realistă, a unui spațiu frământat de lumini și umbre, de năzuințe luminoase și anxietăți, într-o accentuată notă de originalitate. Poetul se definește, astfel, drept un tradiționalist, într-o post-postmodernitate degringo-lată, oscilând între poezia intimistă și cea socială, între o abordare pastelată a naturii și invectiva cu iz politic, configurînd o atmosferă în care fragilitatea și delicatețea ființei și a trăirilor ei se conjugă cu ironia, sarcasmul sau revolta, pentru a eșua, în cele din urmă, într-o resemnare deplin mioritică. Tematica rurală - satul ca centru al lumii și spațiu al propriei vieți - se pliază perfect pe modul liric de cunoaștere al poetului, pe contemplativitatea și meditația sa, oferind chei de decriptare, de descifrare a sensurilor existențiale ale unei comunități străvechi, cu practici ritualizate.
Casa, părinții, sătenii, copilăria, școala, muncile câmpului, anotimpurile și sărbătorile tradiționale, prietenia și prietenii, dar și grădina, izvoarele, codrul, natura în general, cultivate cu exuberanță și nostalgie, apar într-o solemnitate simplă, deși spectacolul lor e plin de culoare și rafinament, punând în evidență un puternic sens etnic și moral, ceva din vocația gnomică și paremiologică a spiritului românesc. Starea sufle-tească iradiată creează impresia că ne aflăm acasă, într-un spațiu consensual al binelui, frumosului și adevărului, al familiarității cu divinitatea și natura.
Este, apoi, de relevat și capacitatea lui I. I. Părăianu de a condensa, în unele poezii, momente de autentică reverie, dar și de elogiu, secvențe de un dens dramatism al ideii, ori trăiri spiritualizate, uneori euforice, ca în versurile dedicate limbii române, lui Eminescu, Mărțișorului sau mamei, captând atenția lectorului și înălțându-l în sferele înalte ale trăirilor fabuloase. Predilecția pentru farmec și fermecător își găsește, alteori, contraponderea în momente când ludice, când lucid realiste, în reflecții amare, dureroase sau izbucniri autoironice sau sar-casme, poetul demistificându-și propria condiție și sfârșind într-o atitudine sceptică, într-o stare difuză, de incertitudine.
Pe acest tipar al satului, privirile poetului se opresc pe fundalul unui cer sumbru, plin de înțelesuri și prevestiri tulburătoare. Este imaginea acelui spațiu labirintic închis în sine, din care își iau zborul tainele lumii, ajungând până la urmă la acea înseninare tragică, specifică Mioriței. Este, în fond, destinul interior al unui neam prins în schimbarea necontenită a Universului.
Cu antologia Trubadur la porțile neamului, I. I. Părăianu își conturează definitiv profilul liric, versurile antologate fiind expresia unei experiențe existențiale proprie, care conferă prin ea însăși valoare textelor.
Florentin Smarandache
-->
Comentarii