Trec anii peste vreme
și vremea peste ani –
nici gândul nu mai poate
din urmă să-i ajungă,
la poarta neuitării
doar lava din vulcani
cu amintiri aprinse
încearcă să mai plângă.
Nici timpul nu mai vine
în ritmul său banal,
secunde dilatate
duc ziua mai departe,
trecând-o peste noapte
pe coama unui val
din marea zbuciumată
a vorbelor deșarte.
Se clatină lumina
din falnicul văzduh
de-atâta grea prostie
de-a valma aruncată
din guri neostenite,
dar fără pic de duh,
ce-și caută cuvântul
în coada de lopată.
Dar mă ascund îndată
în golfu-adiacent
să regăsesc tăcerea
în umbrele opace
aduse peste noapte
de visul ascendent
din margini de iubire,
venită să mă-mpace.
Deodată și tăcerea
se-așterne ca un scut,
o liniște cerească
pe gânduri se întinde,
vin amintiri senine
pe aripi de sărut
iar dorul tău, iubito,
în brațe mă cuprinde.
-->
Comentarii