Cineva se sprijinea de balustrada trecutului
şi privea numai cu un ochi viitorul,
pe celălalt îl ţinea de rezervă pentru alte proiecte
aflate în desfăşurare care şchioapătă.
Moartea era plecată cu colindul de crăciun
pe la casele nevoiaşilor care tremură de frig
şi înjură fără să precizeze pe cineva pe nume.
Treceam cu trenul hodorogit de bătrâneţe
prin gările şi ele părăsite, aflate între bălării
ca într-o ţară uitată undeva la margine de lume
despre care bunicu-mi spusese că-i o ţară de basm.
Mă tot întreb la ce destinaţie vom ajunge
şi când se va lumina întunericul prin care orbecăim,
iarna nostră să fie un simplu anotimp frumos
iar sania lui Moş Crăciun să vină pe la toţi copiii.
O rază de speranţă mijeşte şi se deschide
ca frunzele pe ramurile de salcie primăvara,
să le aşezăm pe trecutul lipsit de glorie
şi să recuperăm tot ce-am pierdut prin hoţie.
-->
Comentarii
sa plangem timpul care trece, dar sa traim in trecut... un poem minunat!