TRENUL
(Corneliu Neagu, 07.06.2019)
Cândva, demult, la început de vară,
tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut…
Te așteptam, dar nu te-am revăzut,
căci trenu-acelea nu oprea în gară,
se îndrepta către un alt ținut.
Ploua și noaptea se lăsa afară,
iar eu călcam peronul abătut,
venea din zări un cântec de fanfară
în urma trenului…, deja pierdut.
Și ani de-a rândul, așteptând în gară,
fără să cred, deodată te-am văzut…
Am tresărit și te-am privit tăcut,
venea din zări un cântec de fanfară,
tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,
iar eu, rămas în urma ta afară,
am plâns până târziu și m-am zbătut
căci trenul a rămas pe veci în gară,
dar tu erai doar visul meu pierdut.
-->
Comentarii
Domnule Nichita, vă mulțumesc pentru lectura poemului și pentru comentariu! Creația lirică adevărată este un amestec fericit de vis și realitate. Iată, și domnia voastră v-ați lăsat furat de vis, închipuindu-vă că "tipa mea" ar fi fugit cu dumneavoastră...
trenul ăsta din păcate
e un vis... nu-i realitate -
dar tipa ta este „reală”
și-a fugit cu mine-afară...
Desigur... glumesc !
Să nu mă crezi, sunt un „mincinos”...
Frumoasă poezie, Corneliu !
Cu admirație!
Mulțumiri alese din partea mea, Lenuș Lungu !
Frumoase versuri!