E frig, e vânt și ninge iar.
Din nou mă chinui în zadar.
Așa pustiu... și în uitare,
Fiind mereu în așteptare.
Ce bine a fost, când astă vară,
Zburdau copii pe afară,
Și se urcau la mine-n brațe,
Voind spre cer să se înalțe.
De dimineață până-n seară,
Pândeam albinele cum zboară.
Cântau pe-ai mele rămurele,
Un stol frumos de păsărele.
La umbră se dădeau drumeții,
Mă bucuram de dragul vieții.
Și ascultam plăcut în noapte,
Iubiții... cum vorbeau în șoapte.
Sub freamătul de frunze adormeam,
Mereu așa... tot îmi doream.
Iar toamna ale mele poame,
Le-am dat celor, ce le era foame.
Mă uit acum cu jale la pământ,
Și simt la poale un mormânt,
De frunze, ce de vânt răpite,
Au fost cu nea... acoperite.
Și cine știe, de ajung iară,
Frumos și teafăr... în primăvară.
Mi-i trist, mi-i frig și vreau să plâng,
De scârbă brațele îmi frâng.
Dar de ajung, mulțumesc Doamne!
M-oi bucura din nou de poame.
De-ndrăgostiți și de albine,
Pe suflet... îmi e atât de bine!
Și vor cânta iar păsărele,
Pe înflorite rămurele.
Se vor urca din nou în brațe,
Copii, spre cer să se înalțe.
Imagine din Internet
-->
Comentarii
Mulțumesc tuturor din suflet!
Frumos!