Hoinărind prin oglinda amintirilor,
ochii gândului mă proiectează-n trecut.
Reiterată doar de umbra răsturnată,
o siluetă fulgerată,
supus așternută în ghearele timpului.
Peste imaginile redesenate haotic,
o durere sfâșietoare destramă lumina-n fâșii.
Parcă pornite dintr-un clopot atemporal,
bătăile inimii curg metalic în timpane.
Altădată, călduroase și primitoare,
camerele casei bunicilor se revarsă
prin cioburi de geam și ziduri crăpate,
iar eu nu le mai pot reține în ochii deschiși.
Sub umbrela nucului bătrân,
un scrânciob ruginit;
doinind a jale,
vântul amurgului rătăcește prin frunze.
Lipsită de gesturi,
o cucuvea își apără regatul lângă crucea de oase.
La capătul fostului lăptoc,
pe lacul morii,
altădată, scăldând rourații nuferi luminoși,
azi, bântuit de ciuma filamentară,
într-o bălăceală de broscărie râioasă,
în miezul tăcerii,
cântări vesperale...
Înstăpânite de curgerea inefabilă a timpului,
nu există amintiri fără suferințe
și nici luminiță la capătul fiecărui tunel;
există suferință și-atât!
Dincolo de aparențe,
profunzimi de nedeslușit.
(Șesuri, Bacău, 2017, 22 august)
-->
Comentarii