Iubito, iar e toamnă prin frunzele ce plâng,
Sărutul tău e rece, dar eu sunt fericit!
Tăcerea se aşază prin clipe care strâng
Cuvintele-adormite din glasul rătăcit!
Îmi laşi o mângâiere când luna îţi zâmbeşte,
Eu sunt o stea ce arde sub ochii tăi senini,
Prin galaxii de gheaţă parfumul tău pluteşte,
Călcăm deşertul vieţii cu paşi de beduini!
M-apropii lâng-o şoaptă în liniştea suavă,
În visul tău o noapte cu margini de abis
Mă cheamă cu privirea, cu vocea ei firavă,
Pe-aleea unui dor, să vadă ce ţi-am scris!
Ţi-e sufletul un drum scăldat de înserare,
Surâsul tău coboară cu frunza unui tei,
Spune-mi ceva de noi, e ultima-ncercare,
Când vântul rupe lacrimi din pleoapa unor zei!
M-ai rătăcit prin frunze şi-n vântul despărţirii,
Ţi-ai aruncat eşarfa brodată cu uitare,
Să nu te miri că cerul ieri şi-a vândut zefirii
La ţărmuri nesfârşite cu valuri sclipitoare!
Se-aud ocnaşi-n lacrimi şi lanţuri ce închid
Porţi zăvorâte veşnic de-un suflet visător,
Trec toamnele prin gânduri... ridică un alt zid,
Eu te aştept pe-o bancă, furat de al tău dor!
DANIEL LUCA / 20. 10. 2014
-->
Comentarii
poete, mă întreb cine te-a clădit... zideşti templu din cuvinte şi lumină din vers. Felicitări!
Va multumesc din inima!
Minunate versuri!
Multumesc suflet drag!