Plecăm toţi trei pentru a recupera sculele folosite în dezmăţul din noaptea trecută. Astfel, avem prilejul să descoperim că noul nostru prieten are în gospodărie, pe lângă alte acareturi, un mic atelier de tâmplărie cu tot felul de scule pentru lemn ca materie primă.
ÎI întreb:
- Cine se foloseşte de toate astea?
- Tata şi eu, dar numai ca o pasiune şi pentru nevoile casei. Rareori lucrăm ceva pentru bani.
În atelier, câteva perechi de coarne de cerb montate pe lemn de paltin încrustat, veioze, cuiere şi oglinzi în rame sculptate mi-au plăcut tare.
Gazda ne explică:
- Vedeţi voi, sunt peste patru kilometri până în oraş. Îmi vine destul de greu să fac drumul ăsta când am timp liber şi nici nu am ce face în târg, cel mult nişte cumpărături, de care, de obicei, se ocupă mama. Din acelaşi motiv avem şi vizitatori puţini. Mi-e mai uşor să vin aici şi să meşteresc.
- Am remarcat şi în casă multe obiecte inexistente în comerţ.
- Cam toate sunt făcute aici. Taică-meu urăşte imitaţiile din plastic şi rumeguş. Preferă să-şi facă singur ce-i trebuie şi aşa cum îi place, chiar dacă pentru ceilalţi par antichităţi.
- Cu ce se ocupă tatăl tău, adică, ce meserie are?
- E strungar, dar acum e în şomaj tehnic. Nu au comenzi la uzină.
În acest moment renunţ la chestionarul pe care-l pregătisem pentru Gelu. Îl întreb doar:
- Acum ce faci, rămâi acasă ori vii să-ţi pierzi vremea cu noi?
- Dacă nu vă încurc treburile, vin cu voi, singur mor de urât.
Ne luăm bagajele şi ne întoarcem acasă. De aici îi culegem pe Nicu şi pe Săndel. În formaţie de cinci, tocim trotuarele până seara.
Plictiseala, neputinţa şi lipsa de inspiraţie ne creează un sentiment de inutilitate, de zădărnicie. Începem a ne supăra pe lume, devenim agresivi şi mitocani ori de câte ori găsim un motiv cât de mic. Săndel, de pildă, se leagă de fete folosind cuvinte nu dintre cele mai alese. Nicu are treabă cu şoferii, cu maşinile şi cu motocicletele care trec pe lângă noi, face aprecieri tehnice şi mormăie în urma lor. Numai Gelu tace mai tot timpul. Sunt sigur că încearcă să-şi facă o părere despre noi şi cum nu poate fi prea bună, încerc să o corectez:
- Nu te lua după ei. De fapt sunt băieţi buni, doar că... acum sunt supăraţi. Nici eu nu mă simt prea grozav.
- Îmi închipui. Şi eu păţesc la fel uneori. De-aia am plecat de-acasă. Nu mă deranjează deloc băieţii. Pentru mine e o schimbare şi mă simt chiar bine.
Ne oprim pe pod şi ne uităm în apa limpede şi repede ce se scurge pe sub noi.
- Ce treabă ar fi dacă am avea o barcă, oftează Silviu.
- Ce-ai face? întreb eu
- M-aş duce cu ea la vale până în Dunăre sau chiar la mare.
- Fă-ţi rost de o cameră de tractor şi dă-i drumul, îl sfătuieşte Nicu.
- Singur? N-ar avea farmec. Şi cu bagajele ce fac?
- Ce bagaje, îţi iei bani cu tine.
- Îmi dai tu bani? Şi dacă aş avea toate astea, tot îmi trebuiesc ceva bagaje, nu pot pleca la drum în slip şi nici să dorm sub cerul liber.
- Am putea să ne construim o barcă, îi fulgeră lui Gelu prin minte.
Noi ar trebui să-l băgăm în seamă, dacă ne amintim ce atelier are acasă. Nicu, aflat cu spatele spre noi, prinde imediat ideea. Fiind un mare furnizor de soluţii fanteziste şi neproductive, se declară şi acum disponibil:
- Vă fac eu o schiţă cât se poate de simplă şi uşor de pus în practică. Deja o am în cap.
- Ai cam multe în cap şi mă întreb cum le îngrămădeşti ca să nu dea pe dinafară? exprimă Silviu ceea ce gândim cu toţii.
- De data asta vorbesc foarte serios! rosteşte cel în cauză drept răspuns la ironiile ce-i sunt adresate.
Continuă:
- Hotărâţi-vă şi vă asigur că vom reuşi.
Îl privim chiorâş, dar şi cu oarecare interes, ceea ce se întâmplă destul de rar.
Ne uităm unii la alţii:
- Mâine începem treaba! mă declar eu dispus la un astfel de proiect.
Ceilalţi aprobă.
Nicu ne prezintă două variante: o canoe cioplită în lemn de brad şi o plută din camere de cauciuc legate între ele printr-un sistem ingenios de sfori, plase şi scânduri.
Începem cu prima variantă. Înarmaţi cu scule de cioplit, pornim pe un drum forestier pe marginea căruia ştiam că sunt înşiraţi de ani de zile trunchiuri groase de care nu se interesa nimeni. Ochim unul de vreo patru metri, putred la mijloc, socotind că partea putredă ne va uşura sarcina de a scobi interiorul. Ne apucăm de lucru, transpiraţia curge pe noi ceva vreme, când, Gelu ne opreşte:
- Băieţi, muncim degeaba, trunchiul ăsta nu e bun.
Ne uităm la el tâmpiţi.
- Care-i necazul? îl întreb.
- Putregaiul iese în capete şi ne rămâne barca desfundată.
Nicu, inventatorul, cercetează cele două capete şi constată:
- Are dreptate. Ne rămâne un jgheab desfundat. Trebuie să găsim un trunchi sănătos. Să mergem mai departe.
Nici gând. Toată lumea se aşează pe trunchiul cioplit aşteptând:
- Ce faceţi? se miră Nicu.
Săndel, care nu s-a prea omorât cu munca, îi răspunde:
- Dacă pe ăsta abia l-am ciopârţit până să dăm de miez, ce ne facem cu unul sănătos?
- ÎI vom termina odată cu vacanţa, zic şi eu.
Spre dezamăgirea lui Nicu, proiectul cade.
- Oricum, nu ar fi susţinut mai mult de două persoane, încearcă să-l consoleze Gelu. Râul nostru are apa prea puţin adâncă şi s-ar fi târât pe fund.
- Şi de ce nu ai spus asta înainte de a ne rupe oasele? se răţoieşte Săndel.
- Şezi cuminte! intervine Silviu, tu oricum nu te-ai spetit.
- Nu m-am gândit, credeam că ştie Nicu ce face, se scuză Gelu.
- Nicu nu ştie niciodată, el numai presupune, iar noi, ca nişte tâmpiţi, ne luăm după el!
- Încă odată se adevereşte ceea ce ştiam demult.
- Plimbă-te de-aici până nu mă enervez! ameninţă Silviu.
Nicu încearcă să dreagă ceva:
- S-o facem din scânduri. Găsim noi nişte scânduri, doar cade pădurea pe noi.
- Numai că pădurea nu-i a noastră, intervin eu pentru a deturna disputa ce se ivea la orizont.
Expert în lemn, Gelu ne lămureşte şi asupra acestei imposibilităţi:
- Scândurile presupun un schelet şi o îmbinare perfectă, ori.... nu cred să fim în stare de aşa ceva. Propun cealaltă variantă.
- Chiar! sare Nicu bucuros că mai are o şansă de reabilitare.
- Tu să taci! îl expediază Silviu. Suntem pe deplin lămuriţi cu tine. Trebuie să ne gândim bine înainte să ne apucăm prosteşte de ceva care apoi se dovedeşte inutil.
- Eu zic, cred că va merge, rosteşte încet Gelu. Vom lega mai multe camere şi le protejăm fundul cu scânduri. subţiri.
- Îşi va pierde elasticitatea din cauza scândurilor, încearcă Nicu să-şi reafirme priceperea ce pare a-i fi ameninţată de noul nostru prieten.
- În acest caz, va trebui să facem plute mai mici, din două, cel mult trei camere.
O săptămână umblăm cu miloaga prin vulcanizări şi garaje până să adunăm trei camere amărâte şi cu mai multe petice decât zone întregi. La sfârşit, toată munca noastră se concretizează într-o plută formată de cele trei camere legate în şir sub o scândură lată drept punte şi fără altfel de protecţie. Ne mai rămâne de făcut proba la apă şi am programat-o pentru ziua următoare.
*
Nerăbdarea ne ridică din pat mai devreme ca de obicei. Apucăm de scândura punte şi dăm să plecăm. Nu este grea, dar cauciucurile din capete atârnă şi ne împiedică la mers. Răsucim totul, aducând puntea dedesubt. Răul e la zece minute de mers, suficient pentru a stârni curiozitatea puştilor, care nu întârzie a forma un cortegiu în urma noastră. Degeaba încercăm să-i îndepărtăm. La ameninţările noastre se risipesc, dar uită repede şi refac trupa. Le acceptăm cu resemnare prezenţa.
După ce găsim un loc potrivit, intrăm în râu până la genunchi, trăgând după noi ambarcaţiunea. Unul câte unul încălecăm puntea, bucurându-ne grozav că plutim fără să atingem pietrele de pe fundul albiei. Suntem doar patru, ceilalţi având alte treburi, dar sigur că merg şi şase. Singurul neajuns este lipsa vâslelor. De unde la nişte munteni, obişnuiţi cu ciomege ca ajutor la mers, ideea unor obiecte ajutătoare pe apă? În lipsa lor ne folosim de mâini.
Până să facem noi înventarul neajunsurilor, răul ne scurge până ieşim din oraş, adică vreo patru kilometri.
- Repede la mal! ţip eu.
- Ce-ai, mă, nu-ţi place cum pluteşti?
Ăsta e Nicu. Ceilalţi înţeleg alarma şi încep să vâslească puternic cu palmele.
Ieşim la mal.
- Acum să te văd, inventatorule, cum o ducem înapoi? O fi ea uşoară, dar...
- Mare brânză. O dezumfăm şi-o facem pachet deasupra scândurii, găseşte Nicu, pentru prima dată, o rezolvare onorabilă.
Ne conformăm indicaţiilor şi apucăm câte doi de capetele scândurii în mijlocul căreia tronează cele trei camere blegi. Mergând alene pe drumul de întoarcere, imaginaţia noastră începe să dea peste bord. Ideile şi planurile curg valuri. Totul ni se pare posibil şi viaţa din ce în ce mai frumoasă.
După ce depozităm ambarcaţiunea în curte la mine, ne adunăm pe veşnica bordură să ţinem sfat. Spre seară ni se alătură şi ceilalţi, iar noi ne grăbim să ne lăudăm cu isprava noastră. Fetele nu-s deloc încântate, ştiind că pentru ele nu-i loc pe nemaipomenita plută. Ceilalţi, însă, hotărăsc să-şi facă şi ei una. Nimai Dinu se găseşte să facă mişto:
- Dacă mă gândesc bine, voi, marinari de uscat, aţi putea ajunge şi în Turcia. Nu mă luaţi şi pa mine? De mult vreau să ajung acolo şi nu ştiu cum.
- Nu mai face pe deşteptul, i-o taie Nicu. Du-te şi termină-ţi gardurile de mormânt, pe noi lasă-ne în durerea noastră!
Faină replică pentru unul ca Nicu. De obicei spune numai prostii şi glume fără haz. Râde singur de ele fără să-şi dea seama cât e de caraghios. După ce termină un banc, începe altul la fel de prost. Niciodată n-am înţeles de ce-i plac atât de mult glumele tâmpite. De data asta, însă, o nimereşte. În plus, calcă şi pe bătătura miştocarului.
- Măi, Viteză, bagă-ţi limba-n gură, dacă nu vrei să ţi-o bag eu! îl ameninţă Dinu.
- Lasă-l în pace! îi iau eu apărarea, pentru a stinge conflictul ce se profila. Are dreptate! Dacă pentru tine nu înseamnă nimic, pentru noi, da. E prea devreme să râzi de ceva care, deocamdată, există doar în capul nostru.
- Şi acolo va rămâne, mormăie Dinu.
- Rămâne de văzut, îi răspund eu, deşi nu sunt deloc convins, dar nici nu-l pot lăsa să-şi râdă de noi la nesfârşit.
Încă nu-mi dau seama dacă atitudinea celor neimplicaţi se datorează neîncrederii sau invidiei. Oricum, nu contează. După câteva zile au dispărut toate rivalităţile de copii supăraţi. Motivul? Ne-a prins ploaia pe râu şi am lăsat pluta ancorată cu lanţ şi lacăt de o răchită de pe mal. Nimeni nu s-a gândit că ar putea să dispară, dar aşa s-a întâmplat. Cineva a fost tentat de camere sau am fost pur şi simplu sabotaţi. Dezamăgiţi, renunţăm la proiect, lăsându-l pentru vremuri mai bune.
*
Aşa se face că hoinăreala prin oraş, plictiseala şi toate celelalte revin în viaţa noastră, ducându-ne la disperare. Timpul devine un inamic imposibil, care ne consumâ vacanţa, chiar dacă avem senzaţia că trece nespus de încet. Ne simţim şi mai încătuşaţi, puşi în imposibilitatea de a acţiona. Întâlnirile şi conversaţiile nu mai au sens şi consistenţă. Interesul reciproc se diminuează. Toţi ne dăm seama că în acest fel nu vom ajunge nicăieri. Grupul se micşorează, mai ales prin autoizolarea unora dintre noi. Părinţii par singurii mulţumiţi. Au scăpat temporar de grijile şi problemele pe care sunt obligaţi să le rezolve în timpul anului şcolar şi au cui pasa o parte din treburile gospodăriei. În acelaşi timp, vecinii ne consideră nişte pierde vară, de multe ori ne aruncă vorbe grele, iar noi trăim senzaţia că suntem o povară pentru toată lumea.
Într-una din seri ne punem chiar întrebarea necesităţii absolvirii unei şcoli precum liceul. De acest lucru se îngrijeşte Dinu, iar argumentele pe care le foloseşte sunt destul de corecte:
- La ce vă foloseşte o diplomă la care nu se uită nimeni? Toată lumea vrea bani şi orice patron se declară mulţumit dacă ai idei bune şi ştii să le aplici, fără să te întrebe cu ce medie ai terminat şcoala.
- Tu de ce n-ai idei? încerc eu să-l încurc.
- De unde ştii că n-am?
- Pentru că nu se vede nimic în urma ta. Ciupeşti şi tu pe ici pe colo. Nimic sigur şi clar.
- Acum nu, dar adun bani.
- I-auzi! se miră Silviu. Şi ai mulţi?
- Voi avea, nu-i treaba ta!
- Dacă e cum zici, s-ar putea să te iau de bărbat, aruncă Stela într-o doară, fără a se gândi la ce va urma.
- Cine te ia pe tine, te-ai întrebat?
- Da’, ce am, mă?
- Tocmai, că nu ai.
- Eşti un porc! Du-te-n mă-ta! se enervează la culme fata şi ne părăseşte.
- Ţi-ai aprins paie în cap cu asta.
- S-o ia dracu! Prea se dă mare şi fudulă şi n-are de ce. De când o ştiu visează numai feţi frumoşi care n-au altă treabă decât s-o fericească pe ea.
- Şi ce-i rău în asta? iau eu apărarea fetei. Termină liceul, se mărită cu unul ca tine, plin de iniţiativă...
- Şi toarnă o grădiniţă de copii, pe care apoi îi dă la stat să le poarte de grijă. Am întâlnit destule din astea. Am impresia că şi voi plutiţi pe-acolo, pe undeva pe sus, unde nu este nimic.
Chiar neşcolit, Dinu reuşeşte să convingă în unele chestiuni care ne chinuie pe noi, dar, chiar dacă a găsit răspunsuri pentru câteva, îi rămân destule pentru care trebuie să mai caute. Poate că n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste ce spune el. Acum, văzându-ne fără replică, Dinu pleacă lăsându-ne baltă.
- Ce-o fi în capul ăstuia? se întreabă Silviu şi tot el încearcă să-şi răspundă. Pe mine mă calcă pe nervi. Nu-l înţeleg totdeauna, nu ştiu când vorbeşte serios şi când face mişto şi mai are şi o voce uniformă, fără intonaţii.
- Probabil că are el un plan de vorbeşte aşa.
- Are. Şi cred că am să fac şi eu ca el, îşi propune Săndel.
- I-auzi Val, ăştia pun ceva la cale!
- Ce secrete aveţi, mă? încerc eu să-l ispitesc pe cel ce ţine parte lui Dinu. Am băgat eu de seamă că vă petreceţi mult timp împreună.
- Nu-i nici un secret. Vrea să plece undeva să caute de lucru.
- Asta vrea de mult, dar unde?
- Unde se va putea.
- Şi tu? Te pomeneşti că vrei să-l însoţeşti?
- Aş merge cu el, dacă n-ar fi şcoala. M-am săturat de toate mizeriile pe care mi le fac ai mei şi de... sărăcie.
- Da’ ce, mă, noi o ducem mai bine? Nu. Şi nu disperăm. Te-ai tâmpit acum, când mai ai un an de liceu? Renunţă la prostii şi bagâ-ţi minţile-n cap cât mai ai timp.
- Ştii tu că o să-mi fie bine peste un an?
- Nu ştiu, dar peste un an vei avea o diplomă şi alte şanse, îmi sare în ajutor şi Silviu.
- Ce te vaiţi ca o babă? Ce aşa mari suferinţe ai avut? Şi dacă ai avut, erai prea mic şi prost ca să le bagi în seamă. Acum, aşa, dintr-o dată, te-ai făcut mai deştept.
- Vecinătatea ta cu Dinu devine păguboasă.
- Nu-i vorba de el. Văd singur ce se întâmplă şi nu-mi place.
- Ce vezi, mă? Lasă prostiile! Nu eşti în situaţia lui Dinu.
Săndel tace.
Peste numai câteva zile aflăm că a plecat cu Dinu. Nimeni nu ştie să ne spună unde, de ce şi pentru ce. Mama sa are lacrimi în ochi când vorbeşte cu noi. Lumea o ştie de beţivă, dar adevărul sună altfel. Nea „Şpriţ” este principalul vinovat. El nu are altă grijă decât să-şi umple guşa cu orice tip de alcool, iar femeia se zbate în nevoi. Din când în când îşi stinge şi ea amarul într-o beţie cruntă alături de Stoican, adică nea Şpriţ, tatăl lui Săndel. De aici şi suferinţele lui. Partea proastă a lucrurilor e că acesta îi condamnă în egală măsură pe amândoi. Am încercat noi să-i deschidem ochii, dar el o ţine pe-a lui. Numai nevoile lui îl interesează, iar eforturile mamei sale pentru rezolvarea diverselor probleme trec neobsevate. Acum este singur la părinţi şi maică-sa ţine atât de mult la el, încât îi face aproape toate damblalele. Şi atunci, de ce-a plecat de-acasă fără să spună nimănui?
Şi mai de condamnat este Dinu, care l-a ademenit cu cine ştie ce promisiuni tembele, pe care tâmpitul de Săndel le-a luat de bune.
Lui Dinu, cine să-i aibă grija? El a fost plecat de mai multe ori de acasă şi ai lui s-au obişnuit. Probabil că şi acum ar fi plecat singur. Ceva, o neînţelegere în casă, un moment de singurătate în clipe grele au făcut ca Săndel să se apropie de ideile lui Dinu şi acesta nu s-a sfiit să-l îmbrobodească.
Timp de câteva zile, plecarea celor doi a devenit subiectul preferat de bârfă al cartierului. Toţi îşi dau cu părerea, unii în favoarea lor, alţii dezaprobându-le gestul.
- Ce să facă băieţii? îi compătimeşte mama fetei cea cuminte, Stela. Nu vedeţi cum stau lucrurile pe-aiei?
Dânsa nu pune mare preţ pe şcoală, ea însăşi neavâd prea multe clase. Este o femeie cu idei pur materialiste, dar fără baze reale. Vrea mult, dar nu-şi pune problema cum să-şi realizeze doleanţele. Speră şi o spune oricui este dispus s-o asculte, că o va mărita pe Stela cu un bărbat serios, adică bogat, care să-i poarte de grijă, considerând asta ca pe o prioritate, o obligaţie fundameatalâ ce nu poate fi pusă în discuţie sau negociată, un lucru de laudă de altfel. Dânsa, ori nu ştie ori se face a nu şti ce creşte pe Iângă casă. Îi ia apărarea fetei în orice situaţie şi se laudă cu felul în care îşi creşte copiii, folosind ca exemplu pe fratele şi sora mai mare, în prezent familişti. Nimeni n-a încercat şi nici n-ar fi reuşit să-i schimbe convingerile.
Cu totul altfel sunt părinţii lui Nicu. Aerieni şi veseli, trăiesc numai în prezent, mereu au de făcut ceva şi nu se plictisesc niciodată. Atâta vreme cât au ce le trebuie azi, nu-i preocupă ce va fi mâine. Este de mirare cum de reuşesc să se descurce fără să sufere sau a-l face pe Nicu să sufere. Toată familia e foarte inventivă, găsind ieşiri, chiar dacă temporare, din cele mai grele şi încurcate situaţii. Când îi ajung scadenţele, găsesc alte soluţii. Firi libertine, ei nu consideră a fi o nenorocire plecarea celor doi de acasă şi în consecinţă, nu-i acordă atenţie exagerată. Răspunsul la orice este tipic pentru ei:
- Probabil că ştiu ei ce fac.
În ce o priveşte pe Cristina, ea a crescut într-o stare de semiizolare. Dânsa şi fratele ei mai mic sunt ţinuţi din scurt şi au nevoie de aprobare pentru toate nimicurile. Mulţimea de interdicţii constituie şi cauza timidităţii lor. Părinţii, deşi zgârciţi la culme, rămân la fel de săraci ca toţi ceilalţi. În public nu se manifestă în nici un fel şi nu-i afectează decât capra vecinului, care, deşi nu se vede, se simte.
Părerile mele sunt împărtăşite şi de Silviu, probabil ca rezultat al influenţelor reciproce.
Noi doi petrecem mult timp împreună, suntem în acelaşi clasă şi locuim gard în gard. Deseori, părinţii noştri îşi petrec zilele libere împreună. Bătrânii trag câte un chef monstru, prilej cu care discută despre politică şi economie de piaţă până se alege praful. Unul, al meu, este mecanic de locomotivă, celălalt şofer, amândoi umblă mult prin ţară şi astfel au prilejul să audă şi să adune tot felul de informaţii pe care şi le împărtăşesc la prima ocazie. Concluzia la care ajung de fiecare dată este aceiaşi: că trebuiesc făcute alegeri ori de câte ori guvernul sau parlamentul îşi dovedesc inefieienţa. Ei doresc alegeri până când vor fi găsiţi oamenii potriviţi. Tot cu aceste ocazii îşi amintesc şi de noi, iar dacă avem ghinionul să ne aflăm prin apropiere, trebuie să suportăm o întreagă dăscăleală al cărei final e de tipul:
- Puneţi mâna pe carte, flăcăilor! Lăsaţi gagicile!
Sau:
- Femeile sunt nişte maşini de tocat bani. Uitaţi-vă la mamele voastre.
Dacă, în mare, le dăm dreptate, în ce le priveşte pe mamele noastre avem alte păreri. Toată responsabilitatea gospodăriei şi a chibzuirii banilor în aşa fel încât să-i mulţumească pe toţi le revine lor. Bărbaţii sunt feriţi de acest stres. Ele, mamele, şi nu numai ale noastre, se întorc de la piaţă cu dureri de cap. Noi, ceilalţi, emitem numai pretenţii, fără să ne gândim şi la posibilităţi. Până şi copiii de grădiniţă ştiu că vremurile sunt grele, iar noi, bărbaţii, refuzăm să admitem realitatea. O refuzăm nu pentru ca nu am fi ştiut-o, ci din pur orgoliu masculin. A fi de acord cu femeile înseamnă o recunoaştere a neputinţei de sustinător al familiei.
Când au aflat de plecarea lui Dinu şi Săndel, amândouă mamele, prinzându-ne împreună, ne avertizează:
- Nu care cumva să vă treacă şi vouă prin cap cine ştie ce tâmpenii. Bine, rău, cum e, sunteţi acasă. Nu vă bateţi pari în fund câtă vreme n-aveţi de ce.
Cu toată convingerea de care suntem în stare, declarăm:
- Nu suntem noi din ăia. Noi avem capul pe umeri, suntem oameni serioşi.
Convinse sau nu de spusele noastre, ne lasă în pace. Chiar dacă nu ne dăm seama de toate astea, simţim o nelinişte interioară şi un gol în jur. În timp ne-am obişnuit cu ideea sau a trecut singură în plan secund, alte evenimente luându-le locul.
Luna iulie trece fără ca cei doi să se întoarcă încă. Între timp noi continuăm să pierdem vremea cu mult succes.
-->
Comentarii