Ca mai toţi oamenii, cred şi eu că povestea vieţii mele este cea mai tare şi merită transpusă într-un film. Multă vreme m-am gândit cum să fac, dar nu-mi venea nici o idée, nimic. Într-o zi mi-a căzut fisa.
“Ce mare lucru? îmi zic. Mă apuc de scris.”
Aşa am crezut, numai că, după două pagini chinuite vreo două săptămâni, am epuizat subiectul, capul mi se pustiise şi totul părea neimportant.
Pe deasupra m-am trezit şi fără prieteni, care, ca şi mine, adică fără nici un rost, dar mai curajoşi, şi-au luat lumea în cap şi s-au împrăştiat prin ţări străine.
Eu? Am mai stat ce-am stat şi sătulă de tăiat frunze la câini, m-am lăsat amăgită de covrigii din coada lor şi am aterizat în Italia.
Cu ajutorul unui prieten, am găsit de lucru, undeva într-un sat pierdut în timp şi spaţiu, ca menajeră a unui bătrân uitat şi el de Dumnezeu pe acolo.
După multe săptămâni de adaptare, am putut şi eu să ies între oameni, adică la biserică, evident catolică, unde am întâlnit prima româncă, pe Maria.
Cum ne-am cunoscut?
M-a abordat într-o zi după ce m-a auzit vorbind la telefon:
- Eşti din Moldova, nu-i aşa?
- Ai ghicit. Tu?
- Eu sunt ardeleancă. Te-am mai văzut prin zonă. Bănuiam că eşti româncă pentru că erai stingheră şi prea frumuşică printre babele din jur, dar cum nu te-am auzit vorbind, nu eram sigură.
Şi uite aşa ne-am împrietenit şi am ajuns să ne cunoaştem voile şi nevoile, să ne descărcăm sufletele, să ne povestim viaţa şi să ne alinăm dorul. Nu ştiu dacă bogaţii au viaţa pe care şi-o doresc, dar ştiu că noi, oameni de rând, sigur nu! Noi adunăm mizeriile vieţii ca într-un tomberon pe care nu-l ridică nimeni şi care se tot umflă ca un balon, plesnind în cele din urmă odată cu noi.
Maria avea aproape 60 de ani când am întâlnit-o şi era încă o femeie frumoasă. Semăna oarecum cu sora mea: statură mijlocie, corp armonios, mijloc subţire, fără burtă, şoldurile un picuţ cam largi… mai adăugăm ochii verzi, faţa rotundă şi buzele cărnoase, ten măsliniu... un păr bogat care fusese cândva castaniu închis, acum cărunt. Ceva mai jos de tâmpla stângă avea o cicatrice, un semn lăsat de bărbat. Ce mai… arăta încă bine pentru vârsta ei!
După o vreme, ce m-am gândit eu: dacă tot nu sunt în stare să-mi aştern viaţa pe hârtie, cu iluzia unui viitor film de top, am să vă spun povestea Mariei.
*
-->
Comentarii
-frumoasa introducere
Frumos și îi îmi evoca poveștile multor Marii care rătăcesc prin Italia muncind sa-și câștige traiul lor și al celor de acasa! Am lecturat cu intres și plăcere!