Am dăruit stihului meu
veşmânt de-argint şi ode.
Iartă-mă, tu, care ştii
a ierta!
Nădejdea e-n linia zborului tău,
cuvânt pământesc,
desprins ca un fulg
din comoara mea de gânduri.
*
Cum aş putea să trec nepăsător
pe lângă explozia ta de lumină,
venită din străfunduri
şi din vremi mistuite de arşiţă
şi căutare?!
*
Împovărat mi-e sufletul
cu rotirile tale între adânc
şi înalt.
Un univers de prospeţime
şi de aur
se revarsă în sângele-mi albastru.
Ca o ramură plină de rod,
mi-e mâna aceasta,
ridicată în dreptul buzelor,
spre a-ţi savura pătimaşă
vârstele rostirii...
*
*
Am dăruit stihului meu
veşmânt de dragoste şi cântec.
Iartă-mă, tu, care ştii
a ierta!
Nădejdea mea e-n ceasul acesta
şi-n priveliştea toamnei
ce-mi creşte înlăuntru meu
lăstari argintii,
cuvinte ce se dezbracă de văluri
delirante,
provocând o nouă naştere
şi noi sunete
în zborul sinuos al gândurilor tale,
mereu rătăcind
în ovalul unei raze solare...
-->
Comentarii