Îmi plac zilele reci, cenușii de iarnă. Fragil și palid soarele se ascunde printre filele calendarului. În astfel de zile savurez o autentică stare de melancolie într-o frumoasă cabană la munte. E cumplit de frig! Bezna acoperă pădurea. Ninge lin în noapte cu o lumină caldă, albă , doar un felinar pe masă mai arde. Deschid ochii mari, imagini minunate, un covor plin de puritate acoperă pădurea. Mă văd, un copil care sare printre nămeți cu multă bucurie curată. Mai agit puțin focul , simt puțină răcoare, cercetez tăcută cerul plin de stele. Toate s-au întâmplat, toate se-ntâmplă, scriu de câteva zile, pădurea doarme sub troienele așezate, focul acum arde. Stau la fereastră, gândurile mele se răsfață, ninge frumos, cortinele albe acoperă drumurile înzăpezite. Copacii cu crengile plecate nu mai pot privi cerul. Ninge și peste mine, mă adăpostesc printre rândurile scrise a unui caiet, în brațele unei povești, mă las sedusă de magia iernii. Singurul semn de viață în pustiul de zăpadă este fumul gros care iese din coșurile caselor. Pădurea resimte greutatea omătului care îi apasă pe umeri. Asemenea unor fantasme, copacii opresc vântul înghețat care aleargă peste tot.
O dimineață mohorâtă, cerul de ianuarie se întinde cenușiu peste turlele bisericii. Cutia plină de amintiri îmi stârnește iar melancolia. Timpul zboară ca un fulg de nea, se topește în palma mea. Zăpada scârțâie sub gheată, fulgi mari îmi ating fruntea, pleoapele, obrazul. Este o dimineață frumoasă, câte amintiri poartă în ei fulgii de nea. Ninge cum ningea odată în copilăria atât de frumoasă, cu zâmbete ale copiilor și clinchete divine. Am mâinile înghețate, strâng la piept un fular mai gros, merg până la biserică pe jos. Picioare sunt mai grele în ghetele groase, nu-mi pasă, aici este liniște și pace. Ascult glasul părintelui, un om care trăieşte în veşnicia de aici, simte respirația pădurii vara și în noaptea rece, geroasă. La ora prânzului plec spre cabană, nu sunt singură părintele merge și el lângă un câine ciobănesc frumos. Îi mulțumesc pentru cuvintele minunate, atât de adevărate. Nu mai simt frigul, mă opresc lângă un Om de zăpadă, mulți copii au venit la munte dimineață. Un zâmbet larg îmi luminează fața, peste tâmplele troienite iarna ninge în cuvinte.
S-a întunecat, merg repede spre cabană. Focul s-a stins, brrr, repede îl aprind. Noapte de ianuarie, orologiul din turlă bate, brazii înghețați, urme de căprioare și lupi prin zăpadă. O rază de lună printre brazi se ascunde, un cerb își face culcușul sus pe munte. A mai trecut o zi de , scriu câteva rânduri, am mâinile puțin înghețate, pădurea adună straie de brumă.
-->
Comentarii
Felicitări!