Legendele copilăriei - Florin Alexandru Stana
Zi de primăvară
Un copac roşiatic. Uşor colorat. Dar nu colorat. E numai o idee mai roşiatic decât alţii. O furtună albastră. Nu ca albastrul obişnuit. Nici ca albastrul care s-a ascuns la tine sub haină. Şi nici măcar ca albastrul pietrei de colo. Nu. O furtună albastră obisnuită. Albastră şi atâta tot! O frunză neagră, roşie-verde, albastrăportocalie. O frunză cazută dintr-un pic de ploaie. Pic! Pic! Pic! Alte frunze. Acum albastrul s-a şters. E galben. De frică. De bucurie. Şi restul la fel… Ai venit TU. Le-ai învârtit pe toate. Şi furtuna, şi copacul, şi frunza. Şi s-au albit. De ce s-au albit? Eu nu vroiam să se albească. Tu vroiai? Cred că nici tu, nici eu nu vroiam să se albească. Vreau apă bună de băut! O apă care să fie pământ şi dulce ca norocul şi albastră ca cerul ziua. O apă bună de sfinţit. O apă sfinţită – coborâtă din mâna furtunii. Ce apă? Ce furtună? Cine eşti TU? Dar cine sunt EU?
Poveste
Erau o dată şapte oale de argint. Oale de argint. Şi erau şapte. Nu nouă, nu cinci, ci numai şapte! Erau şapte pentru că, atâtea trebuiau să fie. Şi erau toate pe o piatră. Toate la un loc. Eu mă plimbam. Dar nu mă plimbam singur. Erau şi oalele de argint. Mie mi se păreau de pământ, dar ele erau de argint! Mă plimbam cuminte. Aşa sunt eu cuminte. Dar într-o zi, n-am mai vrut să fiu cuminte. N-am mai vrut, pentru că soarele, care mă pândea de mult, a aruncat cu o rază de lumină verde-galbenă în oalele de argint, care mi se păreau de pământ şi care erau, de fapt, de argint. Şi ele au râs. Aşa de tare au râs, încât m-am speriat. Tare m-am speriat. Şi ele râdeau tare, tare de tot. Şi eu mă speriasem tare, tare de tot. Şi din zgomotul acesta tare, tare de tot, s-a trezit Universul. Şi n-am mai fost singur. Ai venit TU. De ce-ai venit? Era mai bine singur. Aveam voie să fiu cuminte, ca şi oalele de argint, care râdeau la soare. Acum şi mie mi se par de argint. Ce bine era când mi se păreau de pământ. Când le credeam de pământ. Puteam să le sparg. Mai aveam pământ. Argint? Nu. Ca să le refac, trebuia să râdă iar soarele, şi iar să vii tu. Dar TU ai venit! TU nu eşti TU? Am înţeles acum. Soarele era luna şi argintul râdea în soare. TU ai venit din pământ. De acolo de unde veniseră şi visul şi povestea...
-->
Comentarii
Mulțumesc foarte mult, Mrcea Florin!
IUBIRE ! CE OIATE FI MAI MINUNAT ?
Nu. Nu m-am gândit. Nici nu vreau să mă gândesc.
Sărut mâna, Maria! Mulțumesc!
De acord cu profesorii! Te-ai gândit vreodată cum le-ai pune pe hârtie acum, Alex???
Aceste legende, care-mi aparțin, au fost postate și repostate... Au fost comentate și recomentate de foarte mulți! Elogiate și reelogiate! Îmi sunt dragi aceste legende scrise în urmă cu 50 de ani, fiind elev la Colegiul Sf. Sava în anul III, trecând cu greu peste amărăciunea produsă de nepublicarea lor în revista colegiului! Atunci, Maria Pavnotescu, profesor de limba și literatura română mi-a spus, în asentimentul ei fiind și alți 2 profesori, Maria Capoianu și Ion Alexe:- Băiețas, publică aceste Legende peste ani și vei constata cu plăcere că sunt destui aceia care se regăsesc în ele. Dacă eu, dacă noi profesori ne regăsim azi aici în acea Poveste și în acea Zi de primăvară peste 40, 50 de ani vor fi și mai mulți cei care se vor regăsi... A avut dreptate! Sunteți foarte mulți cei care ați iubit și iubiți, cei care au întâlnit iubirea într-o Zi de primăvară sau ați crezut în niște oale de pământ, care de fapt de argint. Fiecare ați avut vise, fiecare, într-o zi n-ați mai vrut să fiți cuminți, fiecare, într-o zi, ați dorit cu ardoare să iubiți! Pentru că esența acestor Legende (Zi de primăvară și Poveste) este dragostea! Vă mulțumesc!