Monolog absurd
Simt, cum pasul grăbit de glasul tăcerii, încetinește.
Inerția mă îndeamnă să pășesc. Mă îndeamnă să mă calc.
În urma pașilor sentimentul nopții pătrunde în valuri,
contemplându-mă în tenebre.
Îmi risipesc ființa prin alte tenebre. Tenebrele firii...
Privesc cerul, care cade.
Stele suspendate, lamentabile proiecții de suflet, se îneacă în beznă.
Eu tremur.
Mă consum în rafale de vânt, saturat de suflul materiei.
Nimicul îl concep cu mine. Praf și deșeu ființial.
În jurul meu imortele din hârtie creponată, copacii aceia oarecare,
întunecați, anoști, care cu crengile, mă aleargă din urmă și apoi...
mor în picioare,
nu înainte de a-mi spune: ești mort!
Și ce? Cui îi pasă? - mă întreb.
Un junghi mă străbate. Nu simt. Noapte.
Totuși, zăresc luna. Dar e departe.
Lună înfiorată și palidă ca o imensă candelă cu untdelemnul pe sfârșite.
Lună pe umeri de îngeri cu aripi albe de albatroși!
Noapte. Dac-ar veni odată dimineața.
Ce bine ar fi!... O zi... în care mai sunt încă viu...
-->
Comentarii
Mulțumesc frumos!
Cam tristă imagine poetică, nu te ştiam chiar aşa...