E deja joi. Închid valijoara în care îmi păstrez amintirile de suflet:cheiţe, scoici, petale, pietricele, bilete şi tot felul de "nimicuri" care mi-au umplut mulţi ani de sensibilitate şi dragoste adolescentină. Mihai pescuieste. Văd cerul albastru şi un avion care se face din ce in ce mai mic. Parcă ieri, copii noştrii, înarmati cu biletele "numai dus" fuseseră înghiţiţi de zările albastre. Fiecare cu zborul şi chemările lui. Mă aşez pe nisipul cald.
Pescăruşii se detaşează, orbitor de albi, pe cerul albastru. Mihai strânge "sculele" şi mergem spre căsuţa de pe plajă. Pe drum, în mijlocul plajei, un pom tânăr dar viguros, marchează locul în care l-am confundat cu un baston. Îmi este foame.
"Ţi-e foame, pui? Ce doreşte doamna să servească?
Golanul de serviciu e "pe felie"."
"Aş mânca o salată de varză acră..(acră ? am pofte?)Exclus!" mi-am spus în gind, şi alung ideea ca pe o muscă sâcâitoare.
"Am să prepar ceafă la grătar cu garnitură de varză acră" spune Mihai. Adesea îmi citeşte gândurile şi asta îmi dă uneori o senzaţie de nesiguranţă. A fript şi nişte peşte. Ce bine e la soare! Sună telefonul
meu...Ascult, apoi îl rog pe Mihai să mărească comanda: vine şi Narcisa cu "prietenul" ei.
"Bărbat-su unde-i?" zice el cam r[stit.
"Pe acas[" îi zic, "mirosindu-l" din nou pe el în
"reţinerea" pe care o are vis-a -vis de escapadele prietenei mele. E totuşi îngătuitor şi rezonabil până la un punct. Ştie şi despre "amiciţia" noastră mai veche dar nu se manifestă. Cerdacul se umple de vocile noilor veniţi. Mihai e curtenitor şi o bună gazdă...
Toţi sunt sătui şi zac pe cearşafuri la umbră sau la soare. O nouă partidă de pescuit dupăamiaza.
Merg şi eu. Îl urmăresc printre gene, în zgomotul molcom al valurilor. Sunt liniştită, am senzatia aceea de "fără capăt". Promontoriul ne separa de restul plajei. Am moţăit, dar deodată simt ceva răcoros: e umbra lui deasupra mea. Iţesc ochii şi îl zăresc cum mă priveşte. Facem dragoste pe nisip şi apoi în apă.
Se dăruieşte de parcă ar fi ultima zi din viaţa lui.
Uneori mă sperie. Soarele închide discret ochiul asupra noastră. Toropiţi, adormim.
Vineri. E devreme. Să-i fac lui Mihai o cafea!
Întind mâna şi apoi piciorul, căutându-l. Nu-l găsesc.
Gândul, "e la guvizi", mă face să adorm iar. Soarele e sus. Mă trezeşte aroma de cafea proaspătă. Simt o crenguţă că mă gâdilă. Telefonul mă aduce brusc în
"civilizaţie". Privesc somnoroasă ecranul plin de numere:internaţional.
"Mama, te pup!"
"Te pup, Pui!"
"Mami am două veşti:una aşa, şi una aşa."
Mi se strânge inima ca în gheaţă...
"Spune, Ioana, nu mă fierbe!"
"Prima veste e că avem amândoi de lucru iar banii de la tine sunt aproape intacţi, la bancă".
"a doua veste e că....vei fi bunicuţă!"
Rămân fără glas. Sunt bătrână?
Bunică....Ce ciudat sună! Voi fi o bunică tânără, sau aproape tânără. Ne mai spunem ceva banalităţi şi ecoul ce însoţeşte convorbirile la mare distanţă, dispare.
"Copii noştri nu ştiu încă despre "relaţia" noastră şi mai ales despre istoricul ei". Mihai nu întreabă nimic dar eu cred că a înţeles ce am vorbit. O tăcere călduţă ne învăluie. Narcisa, udă şi cu "pişpirelul"
după ea, intră chicotind în bucătărie. Se simt amândoi bine. Cafea, ouă cu şuncă, suc rece. Un platou cu guvizi prăjiţi şi alături mămăligă rece. Când a pregătit Mihai toate astea? Televizorul e deschis...
"Timpul probabil pentru azi ...vineri...
E din nou v i n e r i la mare...
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Numărul zero
Numărul zero este un număr cu soț sau este un număr fără soț?
Citeste mai mult…
Vizualizări: 23
-->
Comentarii
Frumoasa poveste!