Cu pânza diafană a nopţii am lustruit cuvântul
Ţi l-am dăruit, Doamne, cu sfioşenie
de ce ai lovit în el ca în păgân?
nu auzeai plânsul rugăciunii?
nu vedeai litera sângerând
când apusul uită să apună?
l-ai lăsat să bolească pe masa goală
l-ai înconjurat cu frunze de rai, cu frunze de iad
cuvântul, aproape adormit,
ridica privirea nopţii spre Tine.
Se făcea că era ziuă, soarele uscase roua singurătăţii
copacii înfloreau la prima atingere de aripi a îngerilor
eu, Eva, stăteam nemişcată în mijlocul cuvântului
deformat de atâta aşteptare
mărul şi-a scuturat ultimul fruct
putrezit de gândurile negre ale necuvântului
-->
Comentarii
frumos!
Va mulţumesc. O primăvară minunată vă doresc din toată inima
Semn de admiraţie!
Frumoase versuri!