Totul în jur era ireal de cunoscut;
Simţeam o atingere uşoară pe obraz,
Sufletul meu părea un nou născut
În liniştea ce se oglindea în extaz.
Cu ochi scânteietori, o tânără florăreasă
Înfrăţea diamante pe ramurile salciei
Şi îmbrăca omuleţi în rochii de mireasă
Punându-le în priviri ambiţia veşniciei.
Cu suflul puternic al plămânilor săi uriaşi,
Vântul lega maluri devenindu-mi complice;
Desenam pe lacul morii arabescuri de paşi
Din care se zămisleau infăţişări mitologice.
Multiplicam statura-mi fragedă prin nămeţi;
Sub trupul fierbinte, încet, zăpada se topea.
Comparam urmele cu umbra plopilor semeţi
Încercând să le cântăresc vârsta şi înălţimea.
Săniuţa din feericul vis se poticneşte deodată;
În geana dimineţii, despic zarea albastră cu privirea:
S-a cam stricat maşinăria zăpezilor de altădată!
Izvorul iernilor frumoase îmi inundă amintirea.
Când părul ţine de iarnă s-amintească
Şi câmpul nu-i înveşmântat în dalbul fior,
Zăpada rămâne acea dorinţă sufletească
Ce nu moare niciodată-n universul interior.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 27 decembrie)
-->
Comentarii