Week-end teatral clujan... de pandemie
Angajare de clovn, Cartoforii, Idiotul
Tamara Constantinescu
Fotografii din arhiva Teatrului Naṭional „Lucian Blaga” Cluj
S-au scris, în ultimul an, zeci de articole, în presa naṭionalǎ ṣi internaṭionalǎ, despre timpul prezent care se scurge anormal, despre restricṭii ṣi frustrǎri, despre neprevǎzut, nevoi ṣi depresii. Ne-am revoltat, am protestat ṣi, în final, ne-am adaptat, pentru cǎ viaṭa (nu-i asa?) trebuie sǎ învingǎ, chiar dacǎ ne-am mutat – cu foarte mici excepṭii - în online. Acestea m-au influenṭat ṣi pe mine, în a accepta invitaṭia fǎcutǎ de Teatrului Naṭional „Lucian Blaga” din Cluj, de a mǎ aṣeza cât mai comod, în propriul fotoliu de acasǎ, ṣi de a urmǎri, cu ajutorul tehnologei, reprezentaṭiile teatrale din week-end-ul trecut. Ştim cu toṭii cǎ ochiul camerei de filmat poate fi subiectiv, dar când cel care mânuieṣte camera este un profesionist, spectacolul de teatru nu are de pierdut.
Angajare de clovn, celebrul text semnat de dramaturgul Matei Viṣniec, poate unul dintre cele mai jucate texte ale sale, devine în varianta scenicǎ clujanǎ (a cǎrei premierǎ s-a petrecut cu trei stagiuni în urmǎ) o contopire perpetuǎ de note tragi-comice, ce amintesc de binecunoscutele personaje beckettiene sau felliniene, alcǎtuind un spectacol pe placul publicului.
Sorin Misirianṭu, în dublǎ ipostazǎ, de regizor ṣi actor, brodeazǎ pe structura de bazǎ a textului, dezvoltând povestea dulce-amarǎ a celor trei ridicoli clovni bǎtrâni, dornici de a reveni în luminile rampei. Personajele ofertante - Nicollo, Filippo ṣi Peppino - clovnii a cǎror glorie (îndoielnicǎ!) e demult apusǎ, provoacǎ pe cei trei actori Ovidiu Criṣan, Ioan Isaiu ṣi Sorin Misirianṭu sǎ îṣi demonstreze complexitatea talentului actoricesc.
Momentele comice de muzicǎ, dans, pantomimǎ, pǎpuṣerie, alunecǎ, nu o datǎ, în derizoriu, actorii ilustrând cu expresivitate condiṭia artistului îmbǎtrânit, neputincios în faṭa sfârṣitului. „Pe clovni i-am văzut şi ca pe nişte purtători de oglinzi sparte în care se reflectă strâmb lumea reală”, afirma dramaturgul referindu-se la textul sǎu. Spectacolul clujan se încheie totuṣi cu o undǎ de speranṭǎ în viitor, în devenirea artistului, a creatorului în general.
Piesa de teatru Jucǎtorii de cǎrṭi / Cartoforii, semnatǎ de N. V. Gogol, nu a fost mereu în atenṭia creatorilor de spectacole, calitatea textului, a mesajului, fiind umbritǎ de cea a Revizorului sau a Cǎsǎtoriei, considerate a fi mai valoroase. Textul a fost scris probabil undeva între anii 1830-1840, premiera moscovitǎ a piesei având loc la Teatrul Mare, în februarie 1843, iar la Sankt Petersburg câteva luni mai târziu. Ȋn spaṭiul teatral românesc sunt cunoscute, mai ales, cele douǎ montǎri - cea pentru Teatrul radiofonic, din 1963, în regia lui Sicǎ Alexandrescu ṣi spectacolul de Teatru TV, realizat în 1977, în regia ṣi adaptarea lui Cornel Popa, ambele având în distribuṭie mari actori de atunci. Ȋn 7 februarie 2021, peste 178 de ani de la primul spectacol moscovit, tot într-o lunǎ februarie (coincidenṭǎ sau nu!), are loc premiera spectacolului Cartoforii la Teatrul Naṭional „Lucian Blaga” din Cluj, de data aceasta însǎ în condiṭii atipice, adaptate vremurilor de pandemie, folosind din plin mijloacele tehnologice, „on-line-ul”, care ne-a cotropit total.
Patima jocurilor de noroc, a jocului de cǎrṭi, cu toatǎ tensiunea pe care o încearcǎ împǎtimiṭii, se pierde undeva în istorie. Marile drame, generate, au inspirat în timp nu numai literatura, dar ṣi teatrul sau chiar pictura. Cartoforii însǎ ilustreazǎ, în stil gogolian, nu numai patima, ci ṣi escrocheria, ṣarlatania, impostura, altfel spus lipsa de moralitate. Ionuṭ Caras, regizorul spectacolului clujan, se destǎinuie, în privinṭa creaṭiei sale, astfel: „Construcția mecanismelor comice în cadrul piesei e condusă fin și atent, fără lăbărțări inutile și lungimi parazitare. Textul e construit bine. Și da, cred că subiectul interesează. Este vorba până la urmă de teme care nu ne sunt deloc străine (și la umbra cărora, din păcate, creștem ca popor): corupție, hoție, demagogie, lene, lipsa unor valori autentice, minciună - aceștia sunt demonii care bântuie în textul lui Gogol și în spectacolul nostru.”
La ridicarea cortinei, imaginea unui decor inspirat, semnat de Zsófia Gábor, care sugereazǎ decorul clasic, aproape naturalist, specific perioadei în care se petrece acṭiunea, înfǎṭiṣeazǎ un imobil vechi, neîngrijit, patinat de timp. Suspansul este potenṭat de sonoritǎṭile stranii ale fondului muzical, de maṣina de fum ṣi de silueta unui fantomatic servitor, exagerat de bǎtrân. De o parte ṣi de cealaltǎ a pereṭilor, strǎjuieṣte portretul dramaturgului, care supravegheazǎ cu severitate, parcǎ, evoluṭia conflictului scenic, dar ṣi un nas reliefat într-o ramǎ, tablou închinat cunoscutei scrieri gogoliene, dar care, sugestiv, aminteṣte de organul simṭului olfactiv, capabil, la propriu sau la figurat, de a mirosi, de a „simṭi” sau nu, în acest caz, unda de pericol, ṣarlatania, despre care Iharev afirmǎ cǎ este: „Un lucru necesar! Cum sǎ trǎieṣti fǎrǎ ea?”.
Personajul bǎtrânului servitor mut, adus de spate, personaj inventat de Ionuṭ Caras ṣi construit impecabil, cu o rafinatǎ subtilitate de Irina Wintze, întruchipeazǎ un demon al ispitei, omniprezent, care cu gesturi lente, cu paṣii mici, bine calculaṭi, pare sǎ coordoneze întreaga intrigǎ. Mânuind diverse obiecte, lumânarea ṣi becul de la început, ce par sǎ repoziṭioneze fraza biblicǎ a Genezei, craniul pe care mecanic îl ṣterge de praf sau crucifixul imperfect, pe care stǎ rǎstignit un Crist ciung, ca semn al dezordinii, al Legilor Divine rǎsturnate, creazǎ haosul în care domnesc josnice fǎrǎdelegi omeneṣti: minciuna, înṣelǎtoria, impostura, etc. Dacǎ la începutul spectacolului risipeṣte cu vârful degetelor fumul (totu-i fum, în lumea asta!), ajunge în final sǎ domine spaṭiul tolǎnit pe canapea.
Personajele sunt compuse cu minuṭiozitate ṣi pricepere, actorii teatralizând cu tuṣǎ groasǎ uneori, sau jonglând supleṭea rostirii nuanṭate alteori, fiecare potrivit întinderii ṣi importanṭei rolului sǎu. Desigur, se disting cei patru interpreṭi ai personajelor principale mult mai substanṭiale. Mihai-Florian Nițu, aflat într-o excelentǎ formǎ fizicǎ, întrupeazǎ expresiv complicatul rol al lui Iharev, care pretinde cǎ în viaṭǎ ai nevoie de „ṣtaif ṣi rafinament”, cǎ trebuie sǎ ṣtii „sǎ înṣeli, fǎrǎ sǎ fii înṣelat”, fluidificând cu naturaleṭe complexitatea stǎrilor, emoṭiilor, personajului. Remarcabili ṣi prin gest, voce, atitudini Matei Rotaru (Uteșitelnîi), Cosmin Stănilă (Șvohnev) ṣi Miron Maxim (Krughel). Relevante în unitatea reprezentaṭiei, rolurile de mai micǎ întindere aduc un plus de spectaculos, individualizându-se prin notele personale ale interpretǎrii. Cornel Răileanu (Glov, tatăl) cu eleganṭǎ ṣi pedanterie, nu numai în rostire, Cristian Grosu (Aleksei, băiat la han) evidenṭiindu-se ṣi prin plasticitatea limbajului sǎu corporal sau al privirilor, Radu Dogaru (Glov, fiul), Ruslan Bârlea (Zamuhrîșkin), Petre Băcioiu (Gavriușka, servitorul lui Iharev), completeazǎ prin jocul lor sugestiv tabloul figurilor gogoliene.
Actorul Ionuț Caras nu este pentru prima datǎ aṣezat în scaunul regizorului, ṣi mǎ gândesc mai ales la spectacolul PROCESE LA TEATRU. EPISODUL I: HAMLET, spectacol realizat în anul 2019. Şi de aceastǎ datǎ reuṣeṣte o descifrare scenicǎ apreciabilǎ, o montare coerentǎ, amuzantǎ, care are toate premizele sǎ fie „pentru public”, dar ṣi pentru actori, pentru plǎcerea, bucuria jocului. „Îmi place umorul lui Gogol. Pedepsește și iartă în același timp. Vrea să îndrepte, să corijeze și să repare moravuri, defecte sau obiceiuri proaste”, mǎrturiseṣte regizorul, care s-a întâlnit cu Gogol ṣi în 2010, când l-a întrupat pe Hlestakov. Cartoforii a fost ridicat în condiṭii de lucru perfect adaptate momentului. Repetiṭii ṣi în online, filmarea, pe care Teatrul Naṭional o prezintǎ, este realizatǎ în absenṭa publicului. Tocmai de aceea, unele „cǎderi” de ritm îṣi vor regla cu siguranṭǎ tempoul, când experienṭa jocului, a întâlnirii cu spectatorii îl va influenṭa.
Idiotul este un spectacol din 2012. Numeroase cronici, mai mult sau mai puṭin laudative, de atunci, l-au catalogat ca fiind un spectacol imperfect. Dar, înregistrarea, pe care spectatorii o pot urmǎrii acum online, este realizatǎ în anul 2017. O reprezentaṭie cu sala arhiplinǎ, un spectacol rodat timp de cinci ani, în care actorii se simt bine în rol, au forṭǎ ṣi dramatism. Ȋncǎ de la început frazele muzicale, exceptional interpretate de Anca Hanu, Sânziana Tarṭa, Miriam Cuibus, Matei Rotaru, Cristian Grosu, aduc parfumul rusesc dostoievskian al trǎirilor intense, profunde, instinctuale, aproape de demenṭǎ uneori.
Spaṭiul scenic, imaginat de Adrian Damian, extrem de funcṭional, ajutǎ la crearea atmosferei. Platforma oscilantǎ, multimea de scaune, banchete mobile, copacii scheletici, construiesc rapid spaṭiul de joc. Dramatizarea, ce poartǎ semnǎtura regizoarei daneze Anna Stigsgaard, în colaborare cu Ştefana Pop-Curşeu, reduce pânǎ la esenṭǎ scrierea lui Dostoievski, este dinamicǎ, cu partituri generoase pentru actori.
Remarcabilǎ puritatea, candoarea lui Cristian Rigman în Prinţul Mîşkin, excelent Ionuţ Caras în (Parfion Rogojin), Ramona Dumitrean (Nastasia Filipovna), tandrǎ, pasionalǎ sau feroce deseori, Miriam Cuibus (generăleasa Epancina), Anca Hanu (Aglaia), Sânziana Tarṭa (Adelaida) îṣi folosesc cu inteligenṭǎ ṣi rafinament abilitǎṭile actoriceṣti. Petre Băcioiu (Toţki), Matei Rotaru (Ganea), Cristian Grosu (Ippolit) creeazǎ convingǎtor momentele tensionate.
Material publicat in Agenda LiterNet.
-->
Comentarii