Zvonul
(GV)
Un zvon mai sunt, iubito, luminii poate rugă,
pe urmele făcute din vremuri fără nume,
copacul tău odată, acuma buturugă,
lângă-o pădure, toamna, cărări cântând pe strune.
Mai sunt însă dorinţa, din el ce evadează,
un lemn dintr-un stejar, cu dor de învârtire,
în spiţa dintr-o roată ce drumul desenează,
mereu cu tine doruri, în drag de nemurire.
Nu vrea decât lumină, în roata-i mişcătoare,
un joc să spună "cine" pe sunete de bani,
pe urmele făcute de clopot în uitare,
sub vântul ce loveşte, în ani...atâţia ani.
Să-ţi fiu cândva seninul, venit după furtună,
durerea care-i stinsă, în muguri ce se-adapă,
povestea care-o spui şi dorul o cunună,
sub strălucirea lunii, într-un ocean de apă.
-->
Comentarii