Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Biserica mănăstirii Predeal - BRAȘOV.
Mănăstirea din orașul Predeal, județul Brașov, este o mănăstire ortodoxă de maici, cu hramul Sfântul Mare Ierarh Nicolae, care este situată pe Strada Mănăstirii, la nr. 12. Mânăstirea este datată încă din anul 1744 și în ciuda vechimii sale nu este la fel de cunoscută precum celelalte mânăstiri de pe Valea Prahovei. Această mănăstire s-a ridicat între anii 1818-1819, pe locul unui fost schit din lemn ce data din anul 1744. Lăcașul de cult este îmbrăcat cu fresce murale valoroase. Datorită răutatii catolicilor, care forțau unirea cu Roma, mulți creștini ortodocși din Transilvania au suferit moarte martirică sau mari suferințe. Astfel, pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, Curtea austriaca din Viena (catolici) a poruncit daramarea manastirilor romanesti ortodoxe de zid si arderea celor de lemn. Astfel, multi dintre vietuitorii acestor zone s-au vazut nevoiti sa isi paraseasca pamanturile si sa se retrage in alte zone ale tarii. La poalele impadurite ale Muntelui Clabucet a luat fiinta Schitul Predeal, avand drept ocrotitor pe Sfantul Ierarh Nicolae. Acest schit a ajuns, in cele din urma, manastire. Linistea locului si muntelui de langa el a atras aici mai multi vietuitori nevoitori. Initial, accesul spre manastire, se facea pe carari inguste. Schitul Predeal a fost ctitorit de "Ioanichie Ieromonahul si Duhovnicul". Numele acestuia, cat si data ridicarii primei asezari monahale in acest loc, este mentionat intr-un pomelnic vechi al locului. Datand inca din 20 mai 1821, pomelnicul consemneaza: "anul 1774, in luna iunie in 20". Binecuvantarea de zidire a unei bisericute a primit-o parintele de la "prea cinstitul boier vel paharnic, Grigorie Buzoianu". Bisericuta s-a ridicat din mila lui Dumnezeu si cu ajutoare de pe la crestinii locului. Initial, schitul a avut doar trei chilii. In anul 1788 schitul este distrus, insa mila lui Dumnezeu se arata din nou, dupa cum citim din vechile documente: "Fiind razmerita in vremea lui Mavrogheni, s-au ars de turci si dupa ce s-au linistit razmerita, iar s-au apucat tot acel parinte Ioanichie si au facut alt schit si chiliile, insa cu ajutorul dumnialui Ion Buzatu de la Bacifalu, care a facut a doua biserica din lemnarie la schit". Parintele Ioanichie va purta de grija vietuitorilor din schit, atat administrativ, cat si duhovniceste, din anul 1774 si pana in 1790. Acestuia i-a urmat parintele Partenie, pana in anul 1811, iar mai apoi parintele Gherman, pana in 1854. Parintele Gherman este cel care a zidit biserica cea mica, din piatra, cu hramul Sfantului Nicolae. Pisania spune in cateva cuvinte totul: "In anul 1819, mai 27, s-a cladit aceasta sfanta biserica in locul celei facute in 1774. Ghermano." Drept ctitori ai acestei noi bisericute de piatra sunt marturisiti a fi "jupan Ion Manole, nepotul raposatului Ion Buzatu, ctitorul bisericii celei vechi si cu dumnealui Nita Garla, al doilea ctitor".La zidira bisericutei s-a folosit piatra locala, de pe masivul Caraiman. Arhitectura este de factura bizantina, cu micute abside si turla pe noas. Turla bisericutei nu are legatura cu noasul, fiind asezata peste tavanul acestuia. Pe turla citim data zidirii: "Anul 1774, luna iunie 20."Un detaliu particular al acestei bisericute este faptul ca pe catapeteasma se afla doar doua usi, in loc de trei: Usile Imparatesti, in centru, si o singura usa diaconeasca. Frescele bisericutei sunt innegrite de vreme, insa deosebit de simple si frumoase. Pictorul, plin de smerenie, nu isi semneaza lucrarea. Se crede insa ca acesta se numea Nicolae Zugravul, dupa o insemnare dintr-un manuscris referitor la plata pentru zugravit. Biserica este zidita in vremea parintelui staret Ghermano Darsteanu, in vremea caruia se cunoaste o stare de inflorire a manastirii. In anul 1827 se inalta clopotnita, pe care se poate citi si astazi, inscriptia: "Cu ajutorul lui Dumnezeu aceasta clopotnita cu a schitului cheltuiala s-a savarsit din temelie, cum se vede: 1827." Biserica cea mare, inchinata Nasterii Maicii Domnului, construita din piatra intre anii 1835-1844, este si ea deosebit de frumoasa. Aceasta a fost ridicata "de catre staretul Ghermano, cu ajutorul calugarilor si a unor dreptcredinciosi din Sacele, Transilvania".Un hrisov al lui Bibescu-Voda, din anul 1844, mentioneaza: "Sfintia Sa Cuviosul Gherman, staretul schitului Predeal, prin jalba catre noi nr. 3479, a facut aratare despre dumnealor cinstiti si credinciosi boieri ai Domniei mele, Ban Alexandru Filipescu, impreuna cu sotia domniei sale Elena Filipescu, care vazand stramtorarea si lipsa celor trebuincioase, au daruit muntele Clabucetul Taurului, pe care se afla vatra acestui schit iar Logofatul Mihail Filipescu o mosioara, anume Bobolia, aceste proprietati fiind in judetul Prahova." Acest hrisov a fost iscalit de domnitorul George Bibescu la Bucuresti in anul 1844, luna octombrie. Mitropolitul Dosoftei Filitti a daruit manastirii o mica podgorie de vita-de-vie, care a fost scutita de taxe de catre Grigore Ghica, la 25 august 1810. Din anul 1854, manastirea a ajuns sub conducerea arhimandritului grec Teofilact, pe care o mentionare a vremii l-a caracterizat drept "risipitor". In anul 1864 mai multe manastiri vor fi secularizate. La acea data, manastirea avea doua mii de hectare de terenuri si paduri. In anul 1870, in schit vietuiau 24 de monahi, "in cea mai mare parte veniti din Ardeal, de pe la Sacele, Bran, Zarnesti si Sibiu". Al treilea staret de origine ardeleana, dupa Ioanichie si Gherman, a fost Pantelimon, venit din Rasinari, judetul Sibiu. In timp ce primii s-au ostenit cu zidiri de biserici, clopotnita si chilii, acesta din urma s-a ingrijit mai mult de viata culturala. Acesta a invatat carte pe copiii locului, in chiliile manastirii, fara a pretinde plata, pana in anul 1889. Dupa acest an, educatia s-a facut intr-o cladire speciala, zidita prin ostenelile sale. Intre anii 1891 si 1909, Manastirea Predeal a fost ingrijita de catre parintele Dionisie Simionescu. In vremea acestuia, manastirea avea o latime de 30 de metri si o lungime de 50 de metri. Pana la data de 1 septembrie 1926, slujbele pentru localnici se tineau in cadrul manastirii. Dupa aceasta data, Predealul a ridicat o biserica in centrul lui. Intre anii 1933-1935 in manastire se mai construiesc inca doua corpuri de chilii, iar in biserica cea veche se spala pictura. Ostenelile au fost ale staretului Antonie Naescu. In anul 1938 se aflau aici doar sapte monahi. In anul 1942, Comisia Monumentelor Istorice a hotarat majorarea unei sume pentru restaurarea bisericii vechi din Manastirea Predeal. In arhiva manastirii, data de 30 ianuarie 1949, consemneaza ultima tundere in monahism. Incepand cu anul 1957 s-au executat lucrari si restaurari substantiale. S-au mai facut reparatii dupa cele doua razboaie mondiale. In anul 1958 manastirea a fost desfiintata. Intre anii 1960-1961, Biserica Maicii Domnului a fost pictata in intregime de catre pictorul Iosif Vasu. In anul 1993 se reinfiinteaza manastirea, fiind data in grija a sase maici. Manastirea Predeal ramane peste vremi un loc binecuvantat, unde dreapta credinta si dragostea de tara se imbratiseaza si dainuiesc.
-->
Răspunsuri
ora 11.13 - 2 raspunsuri
Centrul Cultural/Casa de cultură "Florica Cristoforeanu", Râmnicu Sărat, Buzău (1959)
Centrul Cultural "Florica Cristoforeanu", Râmnicu Sărat, Buzău
În septembrie 1959 se inaugurează localul Casei de Cultură. Ridicat pe tot parcursul „obsedantului deceniu” (anii ’50), imobilul de la intersecţia străzilor Amurgului şi Tudor Vladimirescu reflecta influenţa arhitecturii sovietice din acea perioadă.
După Al Doilea Război Mondial, „lumina venea de la răsărit”, iar repertoriul arhitectural oficial avea să se schimbe.
Astfel, clădirea în maniera autohtonă a Teatrului Comunal din grădina publică avea sa dispară din geografia oraşului, timp în care, folosindu-se chiar cărămizile rezultate în urma demolării teatrului, se edifica noua construcţie a Casei de Cultură.
Noul stil nu era rodul unei evoluţii organice, ca în cazul curentului neoromânesc, ci a fost adoptat ca o componentă a noii ideologii socialiste. Realism – socialismul, un concept artistic dezvoltat în Uniunea Sovietică, îşi reclama originile clasice, dar scopul lui nu era acela de a crea o artă accesibila maselor ci, mai degrabă, o reacţie la adresa arhitecturii occidentale (modernă, cubistă, internatională) considerată inaccesibilă maselor.
Curentul se dorea a fi o reflectare a gustului tradiţional amestecat cu elemente antice, fapt reflectat de lozinca la modă atunci: „Sa învăţăm de la clasici!”. De altfel, trecătorul atent observa frontonul clasic – motivul triunghiular lipsit de ornamente care încoronează faţada.
În prezent, Casa de Cultură poartă numele sopranei Florica Cristoforeanu, născută la Râmnic în luna lui florar a anului 1886.
O imagine „socialistă” a Râmnicului de pe vremuri…
O fotografie în care un monument interbelic stă alături de o clădire postbelică, de un gust discutabil. Din 1937, Al. Vlahuţă priveşte gânditor mulţimea. Bronzul a fost modelat de Oscar Spaethe, la dorinţa câtorva boieri râmniceni cu dare de mână: Menelas Chircu, Al. I. Zamfirescu ş.a. Erau cei alături de care Vlahuţă urcase pe valea Râmnicului, până în munţii de sub care râul îşi adună apele. Interesant este că bronzul a fost turnat cu destui ani înaintea dezvelirii oficiale, dar – aşa cum se întâmplă la noi – treburile au trenat, piedicile nefiind puţine. Prin 1932, înainte de dezvelirea din ’37, părerile râmnicenilor despre statuie erau împărţite: „Acum, bustul a fost aşezat pe soclul ridicat lângă liceul de băieţi. Cum stă însă pe acest soclu, vede toată lumea: nu numai că soclul este prea îngust faţă de bust dar, ce e mai rău, în partea dreaptă bustul atârnă în afară mult mai mult ca în partea stângă. Parcă ar fi cumpărat «de ocazie» şi potrivit pe soclu de mântuială”. Aceste frământări nu arătau decât că râmnicenilor le păsa de oraşul lor, de modul în care li se înfăţişa acesta propriilor locuitori, dar şi străinilor.
Din 1960, lui Vlahuţă i s-a alăturat Teatrul Muncitoresc, actuala Casă de Cultură, un imobil a cărui construcţie s-a prelungit pe toată durata anilor ’50. Aşadar, la data fotografiei (sfârşitul deceniului şapte), faţada realist-socialistă domina de aproape zece ani răscrucea din faţa vechiului gimnaziu de băieţi. Imobilul reflectă influenţa arhitecturii sovietice din acea perioadă. După Al Doilea Război Mondial, „lumina venea de la răsărit”, iar repertoriul arhitectural oficial avea să se schimbe. Astfel, clădirea în manieră autohtonă a Teatrului Comunal din grădina publică avea să dispară din geografia oraşului, timp în care, folosindu-se chiar cărămizile rezultate în urma demolării teatrului, se edifica noua construcţie a Casei de Cultură. Noul stil nu era rodul unei evoluţii organice, ca în cazul curentului neoromânesc, ci a fost adoptat ca o componentă a noii ideologii socialiste. Realism socialismul, un concept artistic dezvoltat în Uniunea Sovietică, îşi reclama originile clasice, dar scopul lui nu era acela de a crea o artă accesibilă maselor ci, mai degrabă, o reacţie la adresa arhitecturii occidentale (modernă, cubistă, internaţională) considerată inaccesibilă maselor. Curentul se dorea a fi o reflectare a gustului tradiţional amestecat cu elemente antice, fapt reflectat de lozinca la modă atunci: „Să învăţăm de la clasici!”. De altfel, trecătorul atent observă frontonul clasic – motivul triunghiular lipsit de ornamente care încoronează faţada.
În prezent, Casa de Cultură poartă numele sopranei Florica Cristoforeanu, născută la Râmnic în luna lui florar a anului 1886.
Fotografia ilustrează un oraş patriarhal, cu străzi pavate cu piatră cubică, pe care circulă mai mulţi biciclişti decât automobilişti. Câtă diferenţă faţă de prezent! În spatele scuarului cu statuia lui Vlahuţă se află un alt scuar verde, dispărut în anii ’80. Azi locul e înţesat de automobile. De o parte şi de alta a clădirii, privirea alunecă de-a lungul străzilor Amurgului (fostă Elisabeta Doamna) şi Tudor Vladimirescu (fostă Carol I). Pe cea din urmă, clădirea din plan îndepărtat a adăpostit o bucată de vreme, între războaie, Căminul Cultural.Imaginea a fost făcută după-amiaza târziu, iar fotografa (o oarecare Valentina Giurgianu) s-a cocoţat pe ceva, cadrul nefiind luat de la nivelul străzii.