08 Septembrie - Concursul "Să ne cunoaștem țara!"

[Victor Bivolu]

Ce monument e in poza de mai jos?

Ieri am prezentat Casa Verona - BRĂILA

Aici admiri o veche carte poștală reprezentând un monument arhitectonic brăilean – CASA VERONA.

***

Despre această casă nu se știe prea mult decât că aici a locuit pictorul ARTHUR GARGUROMIN VERONA. Deși am studiat intens netul alte informații sau imagini despre această clădire nu am aflat. Dacă cineva ar putea să mă ajute i-aș fi sincer recunoscător.

***

Arthur Garguromin Verona a fost un pictor român care s-a născut la data de 24 august 1867 în Brăila și a decedat la data de 26 martie 1946 în București. El s-a născut în familia lui Francesco Spiridon Verona și al contesei Amalia de Lukovici, amândoi originari din Cattano – Dalmația, de cetățenie austriacă. Al doilea nume al lui Arthur, Garguromin, aparținea familiei tatălui său și l-a adăugat el însuși la începutul carierei sale artistice. Numele de Garguromin, Gargurovici sau Garguroyici, legenda spune că familia l-a câștigat ca titlu de noblețe în secolul al XV-lea ca urmare a vitejiei strămoșilor săi pe câmpul de luptă în cadrul armatei venețiene din Verona. Athur s-a născut la Brăila, localitate în care s-a stabilit Francesco Spiridon Verona, căpitan de marină și armator de corăbii, ca urmare a dorinței lui Vodă Bibescu, care l-a angajat să coordoneze transportul și comerțul cu grâu al Țării Românești. A făcut studiile liceale la Cernăuți,fiind mai apoi trimis de părinți la Academia din Viena, pentru a studia artele militare. Prima lucrare a viitorului pictor, va fi expusă la Viena, în anul 1889 și purta titlul de "Patrula de noapte". Absolvă Academia militară în anul 1891, devenind ofițer de dragoni în armata austriacă. Sub influiența mișcării secesioniste renunță în scurt timp la cariera militară (1894) și se dedică exclusive picturii. În anul 1899 artistul pleacă la Paris pentru a urma cursurile celei mai celebre instituții artistice a vremii Academia Julian. Expune lucrările la Expoziția internațională de la Paris și în anul 1901 fondează societatea Tinerimea artistică. Este premiat la Salonul Oficial, în 1906, iar un an mai tîrziu în 1907, participă la a V-a expoziție a societății "Tinerimea artistică". În același an realizează lucrarea de artă monumentală "Cosașii". Se remarcă ca un bun portretist, fiind considerat egalul lui Grigore Demetrescu Mirea (G.D. Mirea). Execută și picturi murale: tavanul casei lui Kalinderu si al Palatului Gheorghe Cantacuzino din București. La 7 iulie 1909 este distins prin decret regal cu Medalia Bene Merenti Clasa I. În urma participării la Salonul de pictură de la München, în 1910, este distins cu Medalia de Aur. Între 1911-1912, participă la diverse expoziții cu peste 25 de lucrări și obține la München pentru lucrarea "Spartul horei" a doua Medalia de Aur. Un an mai tîrziu în iunie 1913, la Expoziția internațională din München obține cea de a treia Medalie de Aur și este considerat, de critică, ca urmașul lui Nicolae Grigorescu. Pictează nuduri in spirit secesionist. Cu timpul, pictura sa devine idilică. În timpul războiului rămâne in Bucuresti, sub ocupația germană, ceea ce face ca opinia publică să-i fie ulterior defavorabilă. În 1917 lucrările sale împreună cu tezaurul României sunt duse în Rusia. Organizează academia liberă de pictură. Este distins cu Ordinul "Steaua României". Odată cu ofensiva contra Tinerimii Artistice, Verona sufera multe critici. Ultima lui manifestare de prestigiu a fost în 1921, având o mare expoziție personală. În anul 1926 Regina Maria îi o comandă pictura capelei Castelului de la Bran. În anul 1927 pictează fresca " Maica Domnului" pentru biserica de la Preany Kattor din Iugoslavia. Devine membru al ordinului Steua Roșie și este numit cavaler onorific "Pentru Merit" i se conferă de asemenea ordinul "Meritul Cultural" în grad de Cavaler Clasa I. În  1934 bolnav de reumatism, este amenințat cu paralizia. Casa regală îi oferă o nouă comandă: pictura tavanului deasupra Scării Voievozilor din Palatul Regal, realizând fresca intitulată "Apoteoză". În 1940 devine profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească de pe lângă Arhiepiscopia București. În 1941 i se fixează o pensie lunară și printr-un decret semnat de generalul Antonescu i se acordă naturalizarea. Se stinge din viață la 29 martie 1946, suferind și uitat de prieteni, la București.

 

[Ivan Watson]

Mănăstirea Popăuți , municipiul Botoșani

[Victor Bivolu]

De ce a intrat raspunsul tau dupa mine?

Eu ce sa fac acum?

Daca se supara ceilalti respondenti?

[Ivan Watson]

e corect să nu fiu punctat azi. azi am întârziat eu, nu e cu nici o supărare!

[Victor Bivolu]

ora 12.00 - 3 raspunsuri

[Matei Ioaniţiu]

Biserica Sfântul Nicolae Popauti, din judetul Botosani, este una din multele ctitorii ale domnitorului Ștefan cel Mare și este situată pe strada Ștefan cel Mare, la nr.41, în apropierea gării. 

Manastirea dateaza din anul 1496 avand astazi o mare valoare artistica si istorica, atat pentru picturile sale interioare de mare valoare, cat si pentru arhitectura si rolul strategic indeplinit. 

Pe fațada nordică a pronaosului, lângă portalul intrării originale, se află o pisanie în limba slavonă pe care sunt înscrise următoarele: „Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această casă întru numele celui între sfinți părintele nostru arhiereul și făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004, iar al domniei sale al patruzecilea curgător, luna septembrie, 30”. 

Biserica făcea parte dintr-un ansamblu fortificat, care mai cuprindea un palat domnesc și un turn clopotniță. În palatul domnesc de lângă biserică poposea Ștefan cel Mare în drumul său spre Curtea domnească din Hârlău. Manastirea din Popauti a fost amplasata intr-o pozitie strategica determinata de iminentele navaliri ale dusmanilor atrasi de bogatiile targului Botosanilor. Drept urmare, arhitectura acesteia a urmat anumite criterii de siguranta - cladirii propriu zise a manastirii i-au fost adaugate ziduri solide si un turn de veghe - ajungandu-se la aspectul prezent pe care il are biserica - o veritabila cetate. 

Biserica a suferit modificari in secolul al XVI-lea, fiind renovata la inceputul secolului al XVIII-lea, de Ana, sotia lui Mihai Racovita. In anul 1750 biserica din Popauti va fi numita manastire, cu obste de calugari, construindu-i-se si zidul de incinta, precum si alte cladiri de catre Matei Voda Ghica. Din punct de vedere arhitectonic, biserica are toate trasaturile stilului moldovenesc din perioada de maxima inflorire a acestuia - atat planul, dispunerea incaperilor, cat si sistemul de constructie al turlei naosului, decorarea exterioara etc. Biserica Popauti este zidita din piatra, in plan triconc, cu un soclu la baza edificiului, fatada placata cu piatra dispusa geometric, intretaiata la intervale regulate de patru benzi de caramida, cele de la mijloc fiind smaltuite in galben si verde. A fost pictata de la inceput in interior, dar pictura originala s-a pastrat numai in parte. Fatada cladirii este realizata din benzi de caramida aparenta smaltuita si discuri ceramice colorate, ornamente cu motive geometrice, faunistice si heraldice. Turnul-clopotnita a servit si ca adapost in caz de pericol, ceea ce explica de ce la etajul intai intrarea se face pe o scara exterioara care poate fi ridicata. Biserica ocupa un loc important in ansamblul artei moldovenesti din secolul al XV-lea. Nu se poate sti cu certitudine momentul in care acest monument a primit decoratia sa interioara, caci nu exista documente din epoca care sa ateste data inceperii sau finalizarea decoratiei murale in timpul lui Stefan cel Mare. Istoricul V. Dragut scrie "Biserica Sf. Nicolae Popauti nu a fost pictata de la inceput in interior" iar istoricul Sorin Ulea afirma "Biserica din Popauti, ca si cele din Harlau si Dorohoi, reprezinta tipul deplin evoluat al arhitecturii moldovenești”, adica, construite din piatra si unele portiuni in asociere cu caramida, aceste au fost gandite pentru a corespunde cultului ortodox, corelat cu tradiția bizantină. Dispunerea picturii este de o mare amploare, ceea ce inseamna decorarea totala a interiorului bisericii, fiind baza conceptei bizantine moldovenesti din  secolul al XV-lea. Stilul de repartizare a scenelor pe registre apartine lumii bizantine dar, il putem gasi si in lumea occidentala a lui Giotto, la biserica San Francesco din Italia, unde scenele sunt impartite pe registre suprapuse in maniera bizantina. Se regasesc similitudini din punct de vedere cromatic cu frescele lui Giotto in cea ce priveste rafinamentul de tonuri: alburi usor colorate, verde puternic cu tenta de albastru intens, rozuri-griuri colorate, ocruri calde si reci aplicate in campuri mari in special pe arhitecturi ceea ce creaza luminozitate si pretiozitate picturii. 

Cromatica picturii de la Popauti produce un efect dinamic puternic in ansamblul ei, dar si prin tendinta de accentuare a  scenelor religioase reprezentate in "Rugaciunea din Grădina Ghetsimani "si "Tradarea lui Iuda", prin latura compozitionala a acestei  idei religioase. Banda decorativa este alcatuita din elemente florale poleite cu foita de aur, acest tip de friza este compusa printr-o repetitie modulara succesiva a unui element floral pe un fond inchis albastru, executia tehnica este realizata cu o mare precizie grafica, desenul fiind compus perfect sub forma unor vrejuri interminabile  cu forme bogate si aspect de floare exotica multicolora. In prezent, vechiul zid ce inconjoara manastirea a fost reconstruit pe vechea fundatie, conferindu-i acestui lacas sfânt măreția de odinioara. Armonia intre forme si valoarea cromatica impun acestui spatiu religos identitatea unicitatii lui. Manastirea din Popauti este declarată monument istoric incă din anul 1897 iar din anul 1899 a fost supusa unor lucrari succesive de restaurare.

[CARACAS MIRCEA FLORIN]

Mănăstirea Popăuți , municipiul Botoșani

[Ioan Muntean]

Mănăstirea Popăuți este o mănăstire de călugări amplasată în municipiul Botoșani

Numele de Popăuţi provine din slavonă şi se traduce prin oameni ai bisericii. Aici era loc liber, dar cu poziţie strategică. Biserica a fost zidită în 1496 ca biserică de mir, primul ctitor fiind Ştefan cel Mare şi Sfânt, aşa cum arată pisania în slavonă din exteriorul zidului din nord, în al 40-lea an de domnie, la 30 septembrie.

În drumul său spre Hârlău, venind din Suceava, domnul făcea mereu popas în Botoşani. Lângă biserică era palatul domnesc, unde se odihnea Ştefan cel Mare. La 22 iulie 1518 aici a poposit şi Petru Rareş.

Biserica s-a numit şi biserica Domnească. Satul s-a format mai târziu, în anul 1626. Dintr-un document al lui Constantin Vodă Mavrocordat aflăm că în 1733 era încă biserică de mir.

În 1748, Grigore Ghica întăreşte hrisovul domnitorului Nicolae Voievod Mavrocordat prin care s-a dăruit bisericii jumătate din moşia Tătăraşi. Cealaltă jumătate este dată de Constantin Vodă Racoviţă, o dată cu alte donaţii în 1751, când biserica Sfântul Nicolae devine mănăstire de călugări.

În 1753, Constantin Racoviţă o înzestrează cu moşia târgului şi cu izlazul cumpărat de la familia Cantacuzino. Tot acum, el închină mănăstirea, Patriarhiei Antiohiei şi aici se instalează călugări greci. Grigore Ghica la 1776 întăreşte vechile acte pe care, în 1783, le întăreşte şi Alexandru Constantin Mavrocordat.

În 1803 Alexandru Constantin Moruzzi voievod, stabileşte din nou hotarul între târg şi mănăstire aşa cum fusese stabilit prima oară în 1780. Egumenul mănăstirii, Arhimandritul Inochentie, arendează pe 6 ani încă două moşii ale Popăuţilor, aflate în ţinutul Vasluiului. La 1825 Mănăstirea stăpânea satele Cişmeaua şi Răchiţi, pe care în 1829, Vlădică Inochentie (fostul egumen devine în 1820 Mitropolit cu titlu Ilicopoleos), i le arendează lui Constantin Caragea, împreună cu moşiile mănăstirii, trei iazuri mari şi viile. În 1830 Mănăstirea arendează lui Constantin Hariton moşiile Văratecului din Basarabia. Mănăstirea era în 1840 în culmea bogăţiei, dar acestea erau jefuite de călugării greci, care erau mereu în conflict cu locuitorii târgului Botoşani. Aceştia, încă din 1805 se plângeau domnitorului de relele ce le făceau călugării greci de la Popăuti.

Prin secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea devine în 1863 biserică de mir. În 1868, casele vechi egumeneşti sunt date armatei, iar în 1870, Compania Căilor Ferate ia şi livada mănăstirii. Personalul mănăstirii este redus în 1872 la doi preoţi, doi cântăreţi şi un paracliser.

Biserica ajunge în ruină şi abia în 1891 superiorul V. Păuna obţine bani şi o acoperă cu tablă. Personalul rămas trece în 1894 în seama comunei. La 15 iulie 1897 protoieria închide biserica, căreia la 12 mai acelaşi an îi cade partea de sus a catapetesmei.

Tot în 1897 este declarată monument istoric şi în 1899 statul începe restaurarea ei în exterior. În 1901 parohul Grigore Deliu intervine pentru înapoierea caselor egumeneşti, dar n-are succes. Restaurarea bisericii în exterior este terminată în 1906.

În 1908 se împrejmuieşte şi se repară clopotniţa. În 1991 a fost reînfiinţată mănăstirea, dar s-a populat abia în 1996.