Ce monument e în poza de mai jos?
Ieri am postat Colegiul național "Aurel Vlaicu", din Orăștie - HUNEDOARA
Colegiul reformat, astazi Colegiul național “Aurel Vlaicu” din Orăștie, în limba maghiară – Szászváros, județul Hunedoara, este o veche și prestigioasă instituție de învățământ a localității, situată pe strada Gheorghe Lazăr, nr. 8. Inițial instituția de învățământ a fost o școală reformată ridicată în secolul al XVII-lea pe lotul donat de Rákóczy I, pe locul fostului spital. În anul 1883 s-a ridicat aripa nordică a clădirii prin contribuția financiară a contelui Kún Kocsard. În anul 1901 a fost cumpărat un lot de teren de la biserica reformată pentru a se construi un nou local al ș;colii, cu suma de 48000 coroane. În anul 1902 s-au făcut planuri, arhitectul Hercegh Zsigmond din Budapesta a stabilit suma necesară pentru construcția noului edificiu la 305000 coroane, ea fiind admisă de conducerea colegiului. Pentru obținerea sumei s-a cerut ajutor Ministerului Instrucțiunii. La 7 ianuarie 1903, Ministerul a dat răspuns favorabil, iar arhitectul Zsigmond a pregătit planul parțial sperând că în primăvara lui 1905 va putea începe lucrările. După strângerea de noi fonduri, la 15 septembrie 1908 sunt publicate ofertele și lucrările încep. Pentru canalizare, electrificare, încălzire au lucrat : Tolt Istvan din Budapesta, Firma Ribner din Cluj, Bolog David din Arad, Schwarz Sandor — Budapesta. Lucrările au fost conduse de Herczegh Zsigmond ca arhitect și șef inginer Mahler Ignas. Horvath Geza, sculptor cu studii la München și Roma a realizat cele două busturi ale lui Kún Kocsard și Kuun Geza, care au fost așezate în fata școlii. Noul local a fost dat în folosință înul 1910. Clădirea face parte din marile edificii arhitecturale ale zonei. Măreția impunătoare a formei se remarcă prin stilistica combinată a frontalului. Construcția este în formă de U cu ferestre și firide ornamentale cu caracter liniar geometric și cubist într-o aranjare modernă. Arhitectura exterioară este îmbogățită ornamental de basoreliefurile ce încadrează ferestrele într-o repetare stilizată și bogatele ornamente de împletituri de lauri în cununi. Sobrietatea intrării în clădire prin monumentalul soclu în piatră ce străjuiește poarta pe de o parte și pe de alta, impresionează pe vizitatori. Pe frontispiciul clădirii, deasupra porții de intrare, este dăltuită o asemenea împletire de lauri în cununi, care împreună-cu cele de sub ferestrele mari și luminoase ale frontalului poate fi numită stemă simbolică ce reprezintă victoria, cultura și știință. Dacă acest edificiu arhitectonic este valoros în vederea exterioara măreț și impunător, interiorul de asemeni te reține contopind cu plăcere linia siluetă a coridoarelor, luminozitatea acestora precum și caracterul bogat inspirat ol constructorului, prin sistemul de trecere de la un etaj la altui, prevăzut cu stâlpi și bolți. Atât treptele cât și lateralele sânt construite din marmoră roșie de Rușchița. Lateralele de sprijin ale scărilor sânt formate din grupuri de coloane mici compuse din soclu, coloană propriu-zisă și capitel peste care trece o linie elegantă de marmoră unindu-le spre baza în coborâre a scărilor. Clădirea se compune din subsol, parter, etajul I și etajul II. Acoperișul clădirii este paramedic, care pe centrul frontalei, corespunzând cu poarta intrării principale, se prelungește urcând în formă de turn patrulater și se termină cu o turelă mult înălțată, siluetă în patru fete și firide arhitectonice ornamentate. Edificiul, fără îndoială, a fost construit și pe cheltuiala statului maghiar, însă contribuția materială a celor doi grofi așezați în fata școlii nu a fost infimă. În 1928, clădirea este cumpărată de statul român cu 8000000 lei, vărsați bisericii reformate. Liceul maghiar până la desființare se mută în vechiul local reformat. O nouă etapă începe în istoria liceului „Aurel Vlaicu” Orăștie. Pe frontispiciul ei, deasupra porții de intrare, este așezat medalionul „Aurel Vlaicu”- “Vulturul Carpaților”, basorelief din bronz, conturat cu lauri, donat de poetul Octavian Goga, prieten a lui Vlaicu și prieten al Orăștiei. Deschiderea noului an școlar 1928/29 la liceul din Orăștie se face în clădirea devenită acum așezământul unei instituții românești, cu festivități la care a participat și Ministrul Instrucțiunii de atunci I. Angelescu. În timpul celui de-al doilea război mondial în curtea școlii s-au săpat tranșe iar a școala a servit ca spital timp de un an. Renumele, tradiţia unei comunităţi de multe decenii sau calitatea învăţământului promovat de una dintre şcolile secundare româneşti de seamă din sudul Transilvaniei, nu au constituit argumente legitime în faţa regimului comunist. Reforma învăţământului din august 1948 desfiinţează această valoroasă instituţie şcolară, după o activitate de 3 decenii. Pentru o perioadă de timp, clădirea adăposteşte o colonie de copii refugiaţi din Grecia, în condiţiile războiului civil din acea ţară. După o întrerupere de 6 ani, o a doua etapă în istoria liceului începe cu anul şcolar 1954-1955, sub denumirea de Şcoala Medie Mixtă de 10 ani Orăştie. Momentul reînfiinţării şcolii corespunde cu dezvoltarea oraşului atât demografic, cât şi ca putere economică, ceea ce face necesar un număr sporit de cadre în toate domeniile ştiinţelor, tehnicii, culturii. Şcoala cuprindea în structura sa clase din ciclul primar, gimnazial şi liceal, în cadrul învăţământului de zi, seral şi fără frecvenţă. Drept recunoaştere a continuităţii şi în spiritul respectului faţă de înaintaşi, instituţia primeşte prin ordin ministerial în toamna anului 1957, denumirea de Şcoala Medie „Aurel Vlaicu”. Imaginea celui care patronează instituţia, inginerul aviator Aurel Vlaicu, este imortalizată prin dăltuirea în bronz a monumentului din faţa şcolii. Sculptura a fost realizată de Ana Olaru, turnarea în bronz s-a executat la Fabrica Chimică Orăştie, bustul fiind aşezat pe un soclu de piatră în 1957. Cea de-a treia perioadă în evoluţia instituţiei este cea de Liceul Industrial „Aurel Vlaicu”, profil mecanic – Construcţii de Maşini, cuprinsă între anii 1977-1990. Trecerea la această formă s-a făcut prin decret ministerial ca urmare a industrializării exagerate, pe care regimul comunist o impunea. Liceul a funcţionat fiind patronat de Întreprinderea Mecanică Orăştie, având cursuri liceale de zi şi serale, şcoală profesională şi şcoală de maiştri. După decembrie 1989, liceul eliberat de constrângerile ideologice şi comandamentele economice, redevine Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu”. În anul 2000 Liceul devine Colegiul Național “Aurel Vlaicu”.
-->
Răspunsuri
ora 11.11 - 2 raspunsuri
Liceul Vasile Alecsandri Galați
Liceul Vasile Alecsandri Galați
primul director al Gimnaziului din Galați
Cel care a fost inițiatorul înființării la Galați a acestui locaș de învățământ a fost cărturarul V. A. Urechia, secretar general la Ministerul Cultelor și al Instrucției Publice la acea vreme (noiembrie 1867). Prin inspirația și la stăruințele acestuia, și pentru a se conforma dispozițiilor Legii învățământului din 1864, care prevedea înființarea măcar a unui gimnaziu în fiecare capitală de județ, Dimitrie Gusti - ministrul cultelor, a decis înființarea, pentru început, a unui gimnaziu cu patru clase. Prin adresa Oficiului administrativ nr. 8735, de la sfârșitul lunii august 1867, Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor făcea cunoscut primarului orașului Galați că s-a prevăzut în buget înființarea unui gimnaziu, "cu o singură clasă deocamdată", rugându-l să ia "deîndată dispoziții pentru găsirea localului necesar în centrul urbei".
Primul director al liceului a fost Ioan Cetățianu, ardelean de origine, ceilalți profesori ai școlii fiind Gheorghe Ghimbășanu și Nicolae C. Sabin. Ordinele de numire au purtat numărul 12015 din 7 noiembrie 1867. Au mai trecut 3 săptămâni pînă să sosească la Galați profesorii numiți, până să se găsească un local și până să se adune mobilierul necesar. Primul local a fost casa cu nr. 19 din str. Brăilei, proprietatea lui Vangheli Ioan, iar inaugurarea a avut loc în ziua de 26 noiembrie 1867 (duminică). Pentru început, gimnaziul a avut 6 elevi, conform registrelor gimnaziului din 1867-1868. Cursurile au început chiar de a doua zi, 27 noiembrie 1867. Dintre aceștia doar 3 au absolvit, în iunie 1871, cele 4 clase:
Gimnaziul a fost mult timp slab finanțat, ceea ce a condus la o dotare redusă și un număr mic de elevi. Ulterior, au fost 17 generații de absolvenți de 4 clase și abia după 20 de ani (1 septembrie 1887) gimnaziul primește acceptul ministerului de a se extinde și cu celelalte 3 clase superioare. Începând cu acest an funcționează și clasa a cincea, iar în anii următori, clasele a VI-a și a VII-a, astfel că în iunie 1890 termină prima serie de absolvenți de 7 clase, iar în 1891/1892 instituția de învățământ intră în rândul liceelor din țară. Ultima serie de absolvenți de 7 clase a fost în iunie 1903, ulterior fiind absolvenții de 8 clase, prima serie fiind în iunie 1905.
Cursul superior al acestui liceu a funcționat, în perioada de început, cu două secții: reală și clasico-modernă.
Din cauza creșterii numărului elevilor doritori de a învăța, numărul claselor începe să fie dublat, la început cu sincope, dar, din 1912, în mod continuu pe o lungă perioadă de timp, după 1918 fiind înființate și clase extrabugetare.
Problema numelui instituției a fost pusă prima dată în discuție la Conferința profesorilor din 17 septembrie 1892, când se marcau solemn cei 25 de ani de la înființarea acesteia. În octombrie 1892 se aprobă, prin ordinul ministerului nr. 211 seria E din 16 octombrie 1892 publicat în Monitorul Oficial, ca liceul să poarte numele de Liceul „Vasile Alecsandri”.
De la întemeierea sa, gimnaziul/liceul, a fost nevoit să se mute de mai multe ori, în diverse case, proprietate personală. Au fost folosite circa 4 locuințe până ce, în martie 1890, liceul s-a mutat în localul de azi, situat în fosta stradă Berthelot (anterior Mavromol), la nr.73. Construcția a început în septembrie 1888, sub ministrul Titu Maiorescu, și s-a terminat în martie 1890. Inițial au existat 5 corpuri de clădire. Clădirea principală era de formă pătrată, construită în jurul unei curți de onoare. Două săli din această clădire au adăpostit inițial Biblioteca V.A. Urechia. De asemenea, în afară de clase, mai exista în acest corp central, într-o prelungire spre apus, un amfiteatru și un laborator de chimie. Locuințele servitorilor erau într-o clădire situată la stradă, în partea de sud, iar locuința directorului era în partea de nord. În fundul curții era situată sala de sport.
Pe durata Primului Război Mondial, clădirea liceului a fost rechiziționată pentru spitalul militar nr.191, la dispoziția Crucii Roșii și a armatei (15 august 1916 - 16 mai 1918). Drept urmare, în 1918 liceul a rămas cu multe lipsuri după evacuarea spitalului militar. După acest moment începe proiectarea și construcția unor noi aripi necesare funcționării liceului, iar biblioteca V. A. Urechia este mutată într-un alt local.
În 1867, la începutul funcționării sale, gimnaziul a funcționat cu mobilier de împrumut, de la Școala primară nr. 1. Primul mobilier propriu a fost realizat de tâmplarul Zaharia Menagache, în mai 1868: bănci lungi pentru 5-6 elevi, table pe trepied, mese, scaune, o masă de cancelarie, o canapea pentru profesori, un dulap pentru arhivă și, câțiva ani mai târziu, niște catedre. La mutarea sa în noul local, în 1890, și mobilierul a fost înlocuit cu unul complet nou, conform cerințelor zilei: pupitre pentru câte doi elevi, table atârnate de pereți, catedre în fiecare din cele 8 săli de clasă, bănci în amfiteatru, dulapuri de arhivă, cuiere, etc.
Din punct de vedere al materialului didactic, dacă în primul an gimnaziul nu a avut nimic, la 1 octombrie 1868 Consiliul comunal a aprobat o sumă din care s-au luat un atlas de istorie naturală, o hartă a Imperiului Roman, patru hărți ale continentelor, 12 tablouri pentru desen, o altă hartă a lumii cu 20 de file și un glob terestru cu cadran solar. Abia în 1872 a început Ministerul să se preocupe de dotarea liceului pentru colecții de științele naturii și aparate pentru fizică, astfel că în 15 aprilie 1874 gimnaziul primește 1 tub barometric pentru experiența lui Torricelli, 1 tub Mariotte, 2 barometre și un manometru, iar februarie 1875 s-au mai primit echipamente pentru studiul fizicii, printre care: o mașină pneumatică, o mașină a lui Atwood[1], tubul lui Newton, planul înclinat al lui Galilei[2]. În anii următori (1877-1878) gimnaziul își completează fondul de material didactic cu o colecție de roci și fosile, hărți geografice și istorice, o colecție de măsuri metrice și câteva instrumente pentru studiul matematicii. În perioada 1891-1893 s-a mai luat, de la casa Ducretet din Paris[3], aparate pentru studiul electricității și magnetismului, câteva aparate de chimie și niște aparate pentru astronomie, printre care și o lunetă astronomică. Pe măsură însă ce liceul se dezvolta, sălile destinate păstrării materialului didactic s-au redus numeric și nu a mai putut asigura o conservare adecvată.
Programele de studiu au suferit modificări permanente. Primele programe ale gimnaziului de 4 clase au fost impuse de Legea învățământului din 1864. Astfel, fiecare materie de curs avea câte 3 ore de curs pe săptămână, cu excepția latinei și limbii române, ce întruneau 6 ore. Istoria și geografia se făceau împreună iar greaca, numai în ultima clasă. Programa a fost modificată în 1874 sub ministeriatul lui Titu Maiorescu și apoi în 1876, sub G. Chițu. Ministrul V. A. Urechia a modificat programele de studiu în 1881, acestea cuprinzând: religia 2 ore în clasele I-II și o oră în clasele III-IV, româna câte 3-2 ore, latina câte 4-3 ore, istoria, geografia, matematica, științe fizico-naturale, muzica, gimnastica. La cursul superior se mai predau și germana, italiana, filozofia, dreptul și desenul. În septembrie 1899 - 1901 a început aplicarea noilor programe analitice elaborate pe baza legii elaborate sub ministrul Spiru C. Haret (1898). Începând cu primul an al războiului (1916), programa suferă modificări majore, reducându-se numărul de ore.
Începând cu anul 1913, liceul va găzdui „Universitatea Populară” a orașului Galați, instituție științifică, culturală și artistică creată în scopul popularizării.
Primii profesori ai gimnaziului au fost: Ioan Cetățianu (primul director; istoria, geografia, latina, româna), Gheorghe Gimbășanu (religie, științe fizico-naturale), Nicolae C. Sabin (matematici, franceză, caligrafie). Din cauza salariilor mici, rotația profesorilor a fost destul de mare. Au mai predat, în primii ani: Dimitrie V. Cerchez, absolvent al seminarului de la Socola; Gheorghe Petroniu, absolvent al liceului din Bârlad; Ștefan P. Burghelea; arhimandritul Beniamin Archipescu; Dimitrie Pastia; Constantin Cuclin, absolvent al Conservatorului de la Iași, ș.a. Începând cu 1882, cu influența lui G. Mihăilescu, ajuns secretar general la Ministerul Instrucției Publice, salariile profesorilor sunt mărite, astfel că posturile la catedră devin mai interesante. Alexandru Nicolescu, licențiat în litere și filozofie, a fost primul profesor cu titlu academic în istoria liceului „Vasile Alecsandri” din Galați. Constantin Cuclin, tatăl viitorului compozitor și muzicolog Dimitrie Cuclin, devine la 1883 titularul catedrei de muzică.
Începând cu anul 1887-1888, la stăruințele lui V. A. Urechia, gimnaziul devine liceu cu 7 clase, astfel că pentru nou înființata clasă a V-a sunt angajați, pentru început, noi suplinitori. Ulterior, trec pe aici numeroși profesori, absolvenți la Leipzig, Graz, București sau Iași. Printre profesorii renumiți, un loc aparte îl ocupă Gheorghe Țițeica, care a câștigat concursul pentru ocuparea postului de titular de matematici superioare în cursul superior al liceului, în anul 1896-1897. A fost numit la 1 septembrie 1896, dar practic imediat a plecat la Paris pentru a-și desăvârși studiile, fiind suplinit aici de Alexandru Manicatide. Întors de la Paris la 1 septembrie 1900, cu titlul de doctor în matematici, demisionează, titular fiind numit Manicatide. De asemenea, Gheorghe Bogdan-Duică este numit suplinitor de latină pe 21 aprilie 1897. Alexandru Myller predă și el matematica la acest liceu, mai întâi suplinitor (până la 30 iunie 1901), apoi titular de la 1 septembrie 1902. Ca și Țițeica, și el va obține un concediu de studii în străinătate, la Göttingen. Apare în evidențele liceului până la 1 septembrie 1907, când este transferat la seminarul central din București. Negoiță Dănăilă este numit, pe 1 septembrie 1904, titular de fizico-chimice, dar pleacă după două luni la Charlottenburg. H. Sanielevici, de la gimnaziul din Târgoviște, este permutat titular de franceză la Galați (1 septembrie 1905). Grigore Trancu-Iași obține ore în completare la clasele din seria b (noiembrie 1905). Pe 15 septembrie 1906 Florian Ștefănescu-Goangă este transferat de la școala normală din Craiova, pe post de titular la catedra de română și latină a liceului gălățean, iar la 1 septembrie 1908 preia orele de filozofie. Două luni mai târziu obține un concediu de studii la Leipzig. Constantin C. Popovici este și el numit profesor de matematică la acestui liceu în anul școlar 1904-1905, dar pleacă imediat la studii la Paris (1 noiembrie 1904) și, după ce revine, demisionează de la liceu și este numit profesor la Universitatea din Iași (1 martie 1915). Au mai trecut pe aici profesori precum: Iorgu Iordan, Nicolae Abramescu și alții. Din păcate, o mare parte dintre acești titulari au ocupat doar postul, fiind supliniți de alte cadre didactice, astfel încât interesele personale au primat față de interesul mai general al învățământului.
Cel de-al II-lea Război Mondial (1941-1944) și-a pus puternic amprenta pe liceul „Vasile Alecsandri”. Localul a fost transformat în spital militar, profesorii au fost mobilizați pe front, iar numărul cursanților s-a redus. După terminarea războiului liceului i se retrage titulatura și este transformat în liceu teoretic de 11 clase, pentru ca în perioada 1948–1961 să devină „Școala medie teoretică mixtă” de 10 și 11 clase. Abia în 1965 instituția își recapătă denumirea - Liceul teoretic „Vasile Alecsandri”.
Ori de câte ori a avut ocazia, liceul și-a serbat ziua.