Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Palatul Baffy - CLUJ.
Palatul Bánffy, azi clădirea Muzeului de Artă Cluj-Napoca – este cel mai important edificiu baroc din oraș şi unul de referinţă pentru arhitectura secolului al XVIII-lea din România, decoraţia arhitecturală în piatră fiind completată cu o serie de sculpturi cu valoare artistică deosebită realizate de Anton Schuchbauer. Clădirea este înscrisă la prima categorie în lista clădirilor de patrimoniu arhitectural şi artistic naţional al României, fiind în situată în Piața Unirii, la nr.30. Edificiul a fost ridicat în perioada anilor 1774-1785, de către arhitectul german Johann Eberhard Blaumann, ca reşedinţă particulară a contelui Bánffy György (devenit mai târziu guvernator al Transilvaniei). Ulterior, clădirii i-au fost date alte destinaţii: reşedinţă de protocol, Cazinou Naţional, clădire de apartamente şi spaţii comerciale, sediu de societăţi industriale. În anul 1925 a fost construit chiar un cinematograf în curtea imobilului. În anul 1956, Comuna Urbană Cluj a dat palatul în folosinţă Muzeului de Artă, înfiinţat în anul 1951.Între anii 1960-1974 la palat au avut loc vaste lucrări de restaurare. Muzeul s-a mutat în palatul parţial restaurat în 1962 şi a fost deschis publicului în 1965. În prezent, palatul este proprietate publică a judeţului Cluj şi se află în administraţia Muzeului de Artă Cluj-Napoca. Palatul Bánffy este compus din patru aripi dispuse în jurul unei curţi interioare rectangulare. Dinspre stradă, accesul pe latura principală (dinspre Piaţa Unirii) se face pe o galerie triplă, monumentală, cu deschidere spre încăperile principale ale palatului, aflate în aripa vestică. Aceasta scară cu trei rampe, fiecare dintre acestea având lăţimea de 2 m, este cea mai mare de acest fel din Transilvania. Proiectul palatului etajat urmează tipul palatelor orăşeneşti din apusul Europei vremii: planul pătrat cu o curte interioară închisă de cele patru aripi, acoperişul de tip mansardă, faţadele de palat spre exterior, respectiv cursivele interioare etajate deschise spre curtea interioară cu arcade la parter şi cu colonade la etaj. Motivul central al atticului faţadei principale este stema familiei Bánffy, susţinută de grifoni înaripaţi şi încoronaţi. În jurul acestei steme sunt dispuse, alternând cu câte două urne, statuile unor divinităţi antice, operă a sculptorului Anton Schuchbauer (Marte, Pallas Athena, Diana, Apollo, Perseu, Hercule); dispoziţia statuilor respectă principiul simetriei, caracteristic ansamblului clădirii. Proporţiile monumentale şi suprafeţele faţadelor cu rezalitul corpului central având la etaj balconul cu traseu semicircular, statuile divinităţilor antice, stilul elegant al tâmplăriilor şi al elementelor decorative interioare dau un aspect specific palatului, care se înscrie în curentele artistice europene ale epocii. Decorul interior original s-a păstrat în cea mai bună condiţie la etajul aripii vestice. Din relatările bibliografice se ştie că aici s-a aflat cea mai pretenţioasă parte a reşedinţei: două şiruri de săli, cele cinci încăperi orientate spre piaţă - spaţiile cele mai reprezentative ale palatului, primind un bogat decor: lambriuri şi obloane de lemn, vopsite în alb, cu decor cioplit în relief şi aurit, cu un aspect foarte elegant. Palatul etajat se ridică pe latura estică a pieţei centrale, cu faţada principală spre vest. În aripile de vest şi de est se găsesc câte două şiruri de săli, în aripile laterale încăperile sunt în enfiladă. În jurul curţii a doua, aflat în spatele palatului, se înşirau grajdurile, manejurile şi locuinţele personalului.Faţada principală cu 15 axe de goluri, are un rezalit central de plan arcuit, care susţine balconul cu coloane (loggia). Între golurile balconului au fost amplasate tablele de comemorare ale vizitelor imperiale. Galeria etajată a curţii interioare are şir de arcade la parter şi coloane ionice la etaj, care se ridică pe o balustradă cioplită în piatră. Pe bolţarele mediane marcate ale ancadramentelor de la etaj apare blazonul cu grifon al familiei Bánffy. Subsolul aripii principale încă mai păstrează zidurile caselor mai vechi, care au fost pe acest amplasament. Subsolul cu o întindere ieşită din comun, original a fost accesibil şi dinspre piaţă, prin două accese longitudinale, paralele cu faţada. Una dintre spaţiile cele mai reprezentative ale palatului este intrarea principală, articulată de trei şiruri de arcade, din care se deschide scara principală. Apartamentul reprezentativ al familiei Bánffy a fost la etajul aripei principale, în cazul căreia lambriurile, chenarele de uşi cu supraporta, ferestrele cu lunete, oglinzile, tâmplăriile de uşi şi de ferestre originale încă păstrează ceva din atmosfera somptuoasă de odinioară. Tavanele etajului au fost transformate de mai multe ori. Sobele de teracotă au fost demontate, se pare cu introducerea încălzirii centrale, locul sobelor fiind doar indicată de nişele cu decor de stuc. Mobilierul palatului a dispărut fără urmă, singura amintire a modului de viaţă luxos şi neconvenţional al familiei Bánffy este o sanie uriaşă bogat aurită, decorată cu grifoni. Palatul a găzduit ca oaspeți printre alții pe împărații Francis I și Franz Josef. Palatul Banffy avea zeci de camere, cele de la parter fiind destinate bucătăriei, depozitelor și locuințelor servitorilor, în timp ce la etaj erau încăperile membrilor familiei, dar și cele de oaspeți sau în care erau organizate baluri sau diverse serbări dansante. Petreceri și baluri aveau loc, uneori, și în aer liber, în curtea interioară, iar oaspeții priveau cuplurile care dansau și orchestra de la balconul interior care încadrează curtea. La palat a susținut concerte și pianistul Franz Liszt, unul dintre cei mai cunoscuți compozitori maghiari.
***
Începând cu anul 1951 palatul adăpostește Muzeul de Artă din Cluj, cu un valoros patrimoniu de pictură, grafică și artă decorativă.Nucleul acestui patrimoniu este Colecția Virgil Cioflec, ce reunește opere ale artiștilor Nicolae Griorescu, Ștefan Luchian, Dimitrie Paciurea,Theodor Pallady Camil Ressu ș.a. dispuse în peste 20 de încăperi. Expoziția de bază prezintă și lucrări ale unor artiști mai puțin cunoscuți din Transilvania secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea, respectiv o importantă colecție din lucrări de mare valoare aparținând școlii de pictură din Baia Mare. Amplificarea fondului muzeal s-a realizat în anii care au urmat înfiinţării lui, pe seama unor transferuri, donaţii şi achiziţii. Operelor de artă transferate de către Ministerul Culturii, Muzeul Naţional de Artă Bucureşti şi Administraţia locală (Barbu Iscovescu, Constantin David Rosenthal, Theodor Aman, Gheorghe Tattărăscu, Gheorghe Panaitescu Bardasare, Carol Popp de Szathmary, Ioan Andreescu, Karl Storck) li se adaugă un fond însemnat provenind de la Filiala Cluj a Academiei Române (1971). Cuprinzând piese importante de artă din Transilvania (pictori necunoscuti din secolele XVIII şi XIX, Franz Neuhauser, Joseph Nehauser, Franz Anton Bergman, Koreh Sigismund, Szathmari Gati Sandor, Simo Ferenc), acest fond a contribuit substanţial la conturarea unei fizionomii a patrimoniului. Spaţiul de la etajul palatului este destinat Galeriei Naţionale. În anul 1990, Galeria Naţională a fost închisă pentru reorganizare, impusă atât de starea avansată de degradare a edificiului cât şi de nevoia de a organiza expunerea permanentă în funcţie de noile cercetări şi de piesele ahiziţionate sau donate în ultimul timp. Printr-o restaurare atentă, spaţiul de expunere generos de la etajul palatului Banffy a redobândit o configuraţie foarte apropiată de acea originară, fiind în acelaşi timp perfect adecvat funcţiei de muzeu de artă. Au fost selectate 325 de piese de pictură şi sculptură cărora li s-au pregătit o ţinută de expunere (restaurare, conservare rame, socluri) adecvate valorii lor artistice deosebite.
-->
Răspunsuri
ora 11.06 - 2 raspunsuri
Muzeul de artă populară - Constanţa
Povestea românească a Constanței începe la 23 noiembrie 1878, iar urbea de la malul mării pășește într-o altă epocă a istoriei sale. După ce vechiul Kustenge devine oraș românesc, în urma Tratatului de la Berlin, iar responsabilitatea micii urbe este predată oficialilor români, în vechea cetate a Tomisului se deschide o pagină a premierelor: prima administrație românească, primul prefect român, primul port românesc la Marea Neagră, primul pod peste Dunăre, primii turiști veniți la băi sau… primul Palat Administrativ al Constanței.
Fostul Kustenge nu era decât un târg otoman, ce număra mai puțin de 8000 de suflete (cu 2000 de locuitori mai puțini decât are astăzi comuna constănțeană Mihail Kogălniceanu, spre exemplu). Turci, tătari, greci, armeni, bulgari, germani, evrei sau români, cu toții se confruntau cu aceleași probleme.
Lipsa apei potabile, adusă de sacagiii vremii de la cișmelele otomane aflate la cinci kilometri de oraș, unde astăzi se întinde cartierul Tomis Nord, micile ulițe prăfuite pe timp de soare și noroioase pe vreme ploioasă, străzile neluminate sau lipsa infrastructurii urbei erau lucruri ce creau o prăpastie între orașele mari ale Vechiului Regat și mica așezare de la malul Mării Negre.
Pentru prima administrație românească a Constanței, instalată de prefectul Remus Opreanu la 12 decembrie 1878, lucrurile nu au fost deloc simple.
Primarul Anton A. Alexandridi, împreună cu primul Consiliu Comunal, format din Basilio Gombo, Ali Kadâr Efendi, Bohor Seni și Hafus Regep Efendi, a trebuit să încerce, într-o perioadă tulbure din punct de vedere administrativ pentru noua urbe românească, să alinieze, pe cât posibil, micul Kustenge la regulile și nivelul Vechiului Regat. Administrația constănțeană trebuia să contrazică, prin realizările ei, cârcotelile vremii, cum că proaspătul teritoriu intrat între granițele țării, slab dezvoltat, cu un aspect de stepă, are slabe șanse pentru viitor și nu poate compensa, în nici un fel, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, în urma Războiului de Independență.
Problemele Constanței Vechi erau multe, iar prima administrație românească trebuia să se îngrijească de diverse segmente: lipsa apei potabile, pericolul surpării malurilor argiloase, străzile nepavate, haosul arhitectural și eterogenitatea națiilor venite de pretutindeni, cu obiceiurile și tradițiile proprii, infrastructura urbană, toate într-un context în care cadrul legal trebuia pritocit de la zero. În afară de toate acestea, lipseau posibilităţile de a face comerţ pe scară mare, tocmai aici, într-un port la mare.
Pentru toate acestea, prefectul Remus Opreanu i-a pus la dispoziție grecului Anton A. Alexandridi, primul primar al Constanței, un spațiu de lucru într-un conac otoman de la intersecția străzilor Traian și Tomis (astăzi Sulmona).
Clădirea, în marea ei parte folosită ca reședință a prefectului, mai găzduia, pe lângă primar și Consiliu Comunal, poliția, arestul preventiv, pompierii, dar și un spațiu destinat pieselor arheologice, o cameră ce reprezenta, la acea vreme, primul muzeu al Constanței. O adevărată babilonie de instituţii şi personaje, dar acest lucru este o amprentă distinctă a tradiţiei administrative la malul mării de vreme ce, şi astăzi, în clădirea care găzduieşte şi Primăria mai vieţuiesc alte multe altele.
Pe locul unde astăzi se află liceul „Mihai Eminescu”, iar de-a lungul secolului al XX-lea a mai funcționat o școală și gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, a făcut ochi şi primii pași administrația constănțeană.
În cele două mandate ale sale, derulate între anii 1878 – 1880 și 1882 – 1883, primul primar al Constanței, Anton A. Alexandridi, cel ce a ieșit complet din memoria orașului și al cărui nume nu se regăsește astăzi nicăieri în Constanța, a reușit să pună, alături de prefectul Remus Opreanu, piatra de temelie a administrației constănțene și să traseze principalele linii administrative ale Constanței.
Dintr-una din odăile vechiului conac otoman, cu două etaje, grecul Alexandridi a aprobat, împreună cu Consiliul Comunal, în anul 1879, „Regulamentul pentru Administrațiunea interioară a Comunei urbane Kiustenge“, un set de reguli ce făceau referire la curățenia orașului, traficul atelajelor sau stabilirea amenzilor. Cei 8000 de locuitori ai urbei erau nevoiți să uite repede cutumele libertine, specific orientale ale vechiului spațiu otoman și să se alinieze la noile realități din proaspătul teritoriu intrat în componenţa Vechiului Regat.
Doi ani mai târziu, atenția administrației locale s-a îndreptat către segmentul urbanistic și a impus, de asemenea, reguli. Dacă primarul Panait Holban a fixat în anul 1881 taxe diferențiate pentru construcții, în funcție de strada pe care se afla fiecare, dacă era pavată sau nu, același Alexandridi a obţinut aprobarea, un an mai târziu, „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri“. Sub acoperişul cu olane al aceluiași conac otoman, aflat la intersecția străzilor Traian și Tomis, a fost gândit, la sfârșit de secol al XIX-lea, setul de norme ce avea să construiască unul dintre cele mai cosmopolite orașe europene din perioada interbelică. La 1882 debuta prima politică urbanistică a orașului, care va avea drept rezultat, o jumătate de deceniu mai târziu, o mostră spectaculoasă de stiluri arhitectonice îndrăzneţe şi o localitate extrem de elegantă şi modernă.
Au fost reglementate materialele din care erau îngrădite curțile și din care urmau să fie construite casele, erau specificate clar lărgimea străzilor, regimul de înălțime al clădirilor, coloristica construcțiilor, cât și detaliile arhitecturale ale acestora, până în cel mai mărunt detaliu.
Spre deosebire de perioada democratică a Constanței de după 1989, aceste specificații nu rămâneau doar pe hârtie, administrația locală nesfiindu-se, la acea vreme, să dea amenzi sau chiar să demoleze clădiri. Nici măcar Mihail Kogălniceanu nu a putut să încalce normativele lui Alexandridi, atunci când și-a terminat prima casă din Constanța, acoperită cu paiantă. Legea specifica clar: doar marmură sau piatră.
În anul 1883, pe când primar era Panait Holban, aflat la cel de-al doilea mandat, conacul administrativ al Constanței a luat foc. În lipsă de fonduri majore, edilii urbei au stat, până în anul 1896, în chirie, prin diferite imobile, toate lipsite de spaţiul şi confortul necesar unei instituţii.
Activitatea administrației nu era deloc diferită de cea de astăzi, iar scandalurile și bârfele din cafenele nu lipseau. Cu largi terenuri intrate în posesia administrației locale, licitațiile pentru vânzarea acestora se derulau pe bandă rulantă. Mare era lupta între moșierii și comercianții Constanței, armeni, români, evrei sau greci, pentru oferta de arșini pusă la dispoziție de Primăria Constanței la acea vreme. Cu sume între 1 și 3 lei arșinul (71 cm pătrați), ofertele erau dezbătute îndelung de Consiliul Comunal. Cum vechiul regim otoman nu se străduise, vreme de secole, să stabilească clar norme şi titluri de proprietate, loturile de prin oraş, de pe malul mării sau de prin împrejurimi se dovedeau extrem de tentante.
Un alt mare proiect disputat între pereții închiriați de administrația constănțeană în prima jumătate a ultimului deceniu al secolului al XIX-lea a fost stabilirea fundamentului a ceea ce este astăzi marele oraș turistic Constanța. Amenajarea băilor a fost gândită în acea perioadă, iar la 1885, primarul Panait Holban instituia prima taxă pentru vizitatorii orașului, veniți la plajă.
Și, în paralel cu aceste preocupări administrative mai mult sau mai puțin mărunte, după ce administrația răscumpără de la firma engleză Danube- Black Sea Railway Company Limited 65 de ha de teren din oraș, calea ferată Constanța-Cernavodă, case și magazii, gări, linia telegrafică, depouri și ateliere de reparații, încep primele frământări pentru amenajarea și modernizarea portului.
Administrația românească dovedise, în aproape 20 de ani de când preluase frâiele Constanței, prin proiectele propuse și instalarea noii ordini în urbe, că orașul, la cumpăna dintre secole, poate deveni un punct principal pe harta României. Adormita şi uitata așezare otomană prindea conturul unui viitor mare oraș. Se afla încă la început, adevărat, însă avea mari perspective. Populația crescuse semnificativ, clasa politică de la malul mării devenise efervescentă și implicată în treburile urbei, cu o râvnă crâncenă de a se legitima în fața Bucureștilor și de a se alinia la pretențiile Vechiului Regat. Orașul avea deja două hoteluri de prim rang: unul, ce îi purta numele regelui Carol I și care găzduia, printre turiștii veniți la băi, chiar familia regală, și altul, Regina, din a cărui mansardă îi scria Eminescu Veronicăi Micle, la începutul anilor `80 ai secolului al XIX-lea. Mica urbe se animase, cafenelele greceşti şi armenești și birturile ţinute de oameni din toate neamurile Europei şi Levantului erau din ce în ce mai animate, comerțul la Constanța prindea viață iar locuitorii se obișnuiseră deja cu oamenii veniți în vilegiatură la mare.
Însă, cu toate că administrația locală constănțeană făcuse pași mari spre progres, nu exista încă un Palat Administrativ. Periplul găzduirilor și lipsa unei etichete de vază a edililor orașului trebuiau să înceteze. O clădire care să intre în proprietatea Consiliului Comunal și a serviciilor primăriei, care să îi ofere administrației constănțene un statut, era imperios necesară. Edilii Constanței trebuiau să scape de perioada chiriilor.
Primarul Mihail Coiciu, cel ce a păstorit orașul Constanța aproape 8 ani, s-a ocupat, în cel de-al treilea său mandat, de construirea primului Palat Comunal al Constanței.
Proiectul era măreț pentru acele vremuri. Ideea construirii primei clădiri administrative a orașului a creat furori la malul mării. Care va fi proiectul, unde va fi amplasat, cine va construi și, mai ales, cine va crea conceptul?
Toate aceste lucruri au fost dezbătute pe larg, atât între oficialitățile vremurilor, cât și printre turcii, grecii, românii, evreii sau armenii strânși pe la colțurile străzilor Constanței sfârșitului de secol al XIX-lea.
Petițiilor înaintate de cetățeni, referitoare la acest subiect, le dădea citire primarul Coiciu, urmând a fi analizate în ședințele de Consiliu Comunal. O investiție atât de mare și un moment atât de important pentru Constanța trebuiau dezbătute în cele mai mici detalii, iar exercițiul democratic se dovedea viu în acea vreme, cererile și părerile locuitorilor fiind importante pentru edili.
Însă, dintre toate aceste aspecte, cele mai mari frământări s-au oprit asupra locului în care urma a fi construit Palatul Administrativ. Prima variantă propusă: strada Marc Aureliu, în faţa actualului Muzeu de Istorie Națională și Arheologie.
Doar inspirația oficialităților constănțene la acea vreme a făcut ca prima Primărie a Constanței să rămână astăzi în picioare. Pe locul în care a fost propusă inițial construirea Palatului Comunal au fost ridicate, câțiva ani mai târziu, la început de secol XX, Casele Torosian. Acestea au dispărut din memoria orașului, și probabil aceeași soarta o putea avea și Palatul Comunal, după ce, în 1985-1986, în urma dorinței cuplului conducător Nicolae și Elena Ceaușescu de a privi marea din Piața Ovidiu, casele armeanului au fost demolate.
În anul 1894, totul fusese decis. Viitorul Palat Comunal avea să fie construit în Piața 23 Noiembrie, oborul de atunci, cu o denumire simbolică, ce evoca momentul intrării Constanței în lumea modernă românească. Arhitectul ce urma să se ocupe de proiect era Ion Socolescu, constructorul fusese desemnat Ștefan Pisculici, iar pictorul și decoratorul clădirii francezul August Perrier.
Așa că, la 20 noiembrie 1896, în fosta piață 23 Noiembrie, acolo unde își întindeau mărfurile zarzavagiii bulgari, turcoaicele şi tătăroaicele gureșe, armenii și grecii precupeți, în spațiul plin de resturi vegetale, gunoaie și forfotă domestică, exact la marginea curţii vechii Geamii Hunkiar și dincolo de zidurile vechii cetăți otomane, în apropierea mahalalei grecești și la extremitatea nordică a orașului de atunci, se inaugura primul Palat Administrativ al Constanței, actualul Muzeu de Artă Populară. Urmau zece ani de administrație constănțeană în casă nouă.
Arhitectul Ion Socolescu a lăsat moştenire una dintre cele mai interesante clădiri administrative din România. Aparent, dinspre fosta piaţă 23 Noiembrie dar şi din părţile laterale, prima Primărie constănţeană aduce categoric a catedrală ortodoxă. Intrarea dădea înspre spaţiul ocupat de vechea gară construită de britanici, cu aproape patru decenii mai înainte şi privea direct spre noul Palat Regal, inaugurat de Regele Carol I şi Regina Elisabeta. O clădire cu subsol, parter, etaj şi mansardă, extrem de elegantă şi de bine proporţionată, cu un birou spaţios pentru primarii oraşului şi dotată cu o splendidă sală de şedinţe a Consiliului Local, pictată în auriu pe tavan cu motive geometrice şi florale de francezul August Perrier.
Deasupra intrării principale, a uşii pe care intrau petiţionarii şi funcţionarii, se află un amplu arc trilobat, în acoladă, iar pe întreaga faţadă se regăsesc panouri decorative în relief. Motivele decorative de la nivelul cornişei sunt pictate, anunţând, revoluţionar, curentul Art Nouveau. Balconul este din zidărie solidă, sprijinit pe coloane masive, cu capiteluri specifice artei religioase româneşti. Ceea ce dă o specificitate clădirii este tocmai jocul extraordinar de culoare de pe faţadă: roşu aprins şi alb, în special. Majoritatea a crezut şi dă drept model originar un proiect religios. Nimic mai fals. Faţada primului Palat Administrativ al Constanţei respectă exact un stil, „Regele Carol I”, de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, pe care îl regăsim în mai multe dintre clădirile publice, de stat, ale vremii. În special gări şi imobile administrative dar, uneori, şi biserici (cum ar fi Biserica „Cuţitul de Argint”, din Bucureşti). Putem stabili că Ion Socolescu a conceput un imobil care se vedea, din toate părţile, de la ferestrele Palatului Regal şi că, prin urmare, a gândit un stil caracteristic domniei Regelui Carol I, cu destule motive neo-româneşti şi chiar orientale, de inspiraţie arabă. Jocul de culoare, roşu şi alb, de pe faţadă, nu ţine însă de o improvizaţie religioasă ci, mai degrabă, de dorinţa de a se face remarcat de Rege. Părţile laterale au motive decorative exterioare sobre, ferestrele fiind înalte şi dreptunghiulare.
Este singurul loc din ţară unde se regăsesc, în acelaşi spaţiu, o clădire regală şi un sediu administrativ, acest lucru întâmplându-se la trei decenii de la urcarea pe tron a lui Carol şi la aproape două decenii de conducere românească a Dobrogei. Nici la Bucureşti, nici la Sinaia nu s-a stabilit un astfel de parteneriat urbanistic şi acest lucru poate denota şi un interes aparte al Familiei Regale în evoluţia unui oraş privit ca un copil de suflet.
Curtea Primăriei, cu deschidere spre Palatul Regal şi spre gara britanică, era închisă cu un gard decorativ din cărămidă şi feronerie iar pavajul era din cărămidă solidă şi nu din obişnuita piatră cubică, din granit, regăsită pe străzile oraşului.
Clădirea primei Primării a Constanţei s-a dorit o realizare arhitectonică de excepţie şi un imobil funcţional. Prima observaţie, şi pentru chibiţii de acum un secol şi pentru noi, cei de acum, este că nu a fost prevăzută cu o sală de recepţii, de bal sau de concerte. Nici nu se putea, şi primarii, şi Consiliul Local, şi arhitectul sau antreprenorii ştiau că Regele Carol I nu gusta prea mult recepţiile şi nici risipa, iar ochi vigilenţi, care să privească de la ferestrele Palatului Regal spre Primărie, erau destui.
Din această clădire se autorizează, începând cu 1896, toate vânzările de terenuri ale orașului, de aici se eliberează toate autorizațiile date hotelierilor și restaurantelor. Tot din noul Palat Comunal se planifică continuarea dezvoltării infrastructurii urbane și, tot de aici, oficialitățile constănțene, împreună cu clasa politică de la malul mării, conving Bucureștii și definitivează statutul Dobrogei și al Constanței prin trimiterea de reprezentanți în legislativul țării.
În anul 1901, din biroul de la etajul Palatului Comunal, Ion Bănescu gândește și dezvoltă zona românească a Constanței, extinde orașul înspre nord și creează, astfel, legătura dintre vechiul oraș și noua zonă virgină ce va deveni punctul zero al turismului balnear la Marea Neagră: Mamaia. În anul 1906, anul în care Palatul Administrativ își va schimba destinația, Ion Bănescu ia una dintre ultimele decizii în Palatul Administrativ și inaugurează stațiunea Mamaia.
Nu sunt foarte la îndemână motivele reale ale plecării administraţiei din superbul Palat al Primăriei. Poate fi vorba despre lipsa resurselor financiare ale întreţinerii, oraşul cheltuind enorm cu modernizarea şi cu noile utilităţi în contextul în care necesităţile erau urgente. Transformarea Constanţei într-unul dintre cele mai moderne porturi ale Europei şi într-o staţiune maritimă de lux, în aşteptarea deschiderii celor mai importante investiţii (Cazinoul, hotelul „Palace”, infratructura din Mamaia) nu a costat puţin. În acelaşi timp, însă, oraşul sporea necontenit iar dimensiunea imobilului nu mai făcea faţă cerinţelor. Pe de altă parte, mai poate fi vorba şi despre nevoia unei identităţi specifice, despre revenirea la origini, în piaţa centrală a oraşului, acolo unde veghea deja statuia în bronz a lui Ovidiu. Sau, de ce nu, eforturile discrete ale primarilor şi consilierilor de a ieşi de sub veghea permanentă a Palatului Regal din faţă: cine ştie ce putea vedea Regele sau Regina şi, nu uitaţi, pe vremea aceea nu existau alegeri locale pentru edili…
Sediul a fost vândut Direcţiei de Poştă şi Telegraf, în 1906, iar primăria Constanței se mută, pentru aproape un deceniu, în exotica proprietate a baronului Alleon, de pe strada C. A. Rosetti. În anul 1921, este inaugurat noul Palat Comunal, în Piața Independenței, actualul sediu al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie.
Primul Palat al Primăriei rămâne până în 1970 sediu al Poştei şi Telefoanelor. În felul acesta, a fost scutit de devastările din cele două Războaie Mondiale, trupele de ocupaţie purtând grijă pentru echipamente şi clădire. Totuşi, în cele mai bine de şase decenii de funcţionare în acest domeniu, multe dintre elementele originare fie au dispărut, fie au fost distruse: mobilier, sticlărie, decoraţiuni, lemnărie, compartimentarea specifică. Traficul mare de persoane şi necesităţile obiective ale Direcţiei de Poştă, Telefon şi Telegraf au condus la anularea unei bune părţi din specificul iniţial. Din 1970, clădirea a intrat în patrimoniul muzeistic, fiind astăzi sediul unui foarte bun Muzeu de Artă Populară, reper al turismului cultural constănţean.
Din păcate, intrarea în circuitul muzeal nu a scutit primul Palat al Primăriei Constanţei de trecerea nemiloasă a timpului şi de vecinătatea primejdioasă, dată de politicile iresponsabile ale edililor din ultimele decenii, inclusiv democratice. Faţada este departe de forma iniţială, culorile sunt şterse, pereţii exteriori dau semne de oboseală iar cultura managerială a decis apariţia unor sordide aparate de aer condiţionat în exterior, care violează pur şi simplu o arhitectură unică. Roşul cărămizilor este demult istorie, curtea pavată este lipsită de gust, cu o vegetaţie neîngrijită şi lipsită de valoare, mai mereu cineva ţine să parcheze maşini ieftine chiar în buza intrării şi, aşa cum stă bine culturii constănţene, a apărut în mica grădină şi o toaletă ecologică. Exact lângă imobilul care a dat sensurile începuturilor româneşti moderne ale oraşului. Lipsa de gust şi de preocupare a edililor este vizibilă în vecinătăţile clădirii: ruine, acoperământuri de plastic cu mâncare ieftină, culori ţipătoare, populaţie asistată social.
Mai mult, nimeni nu doreşte să ne respecte şi să respecte tradiţia oraşului: nu veţi găsi în curtea cu buruiană şi toaletă ecologică vreo informaţie afişată în legătură cu un monument istoric. Poate unul dintre cele mai frumoase din întreaga Dobroge, mărturie a unei istorii speciale a provinciei şi a oraşului.
Muzeul de Artă Populară, sediul celei dintâi primării a Constanței
Despre clădirea care acum adăpostește Muzeul de Artă Populară Constanța au apărut multe legende de-a lungul celor 125 de ani de când a fost inaugurată. Monument istoric de arhitectură, imobilul a fost primul sediu al Primăriei Constanța, ”Palat Comunal”, cum se numea în 1896. Totuși, multă lume credea că este biserică și chiar se închina când ajungea în fața clădirii.
La 18 ani după Unirea Dobrogei cu România, în Constanța a fost inaugurat primul Palat Comunal, un sediu pentru autoritățile locale de la acea vreme.
”Amplasamentul imobilului a fost ales de la început pe un teren despre care se știa că prezintă condiții dificile de fundare.
Locul a fost studiat anterior pentru construcția catedralei orașului. Din documente rezultă că în zona cuprinsă între străzile Vasile Alecsandri și Karatzali a existat șanțul de apărare din exteriorul zidului de vest al vechii cetăți Tomis.
După distrugerea totală a cetății, în anul 1828, șanțul de apărare a intrat într-un proces lent și natural de astupare.
În perioada 1860-1880 șanțul a fost acoperit complet prin depuneri de moloz, gunoaie menajere, pământ rezultat din săparea fundațiilor altor construcții. Din analiză documentelor păstrate la Arhivele Statului rezultă că planurile pentru realizarea fundațiilor construcției au fost prevăzute inițial la 3 metri, dar la execuția săpăturilor s-a constatat că grosimea stratului de umplutură era mai mare și a fost suplimentat devizul pentru o adâncime de 6 metri a fundației.
Construcția, cu subsol, parter, etaj și mansardă a fost realizată între anii 1894-1896, fiind primul sediu al Primăriei Comunei Constanța.
Inaugurarea Palatului Comunal a avut loc în anul 1896, însă primăria nu a stat mult aici. Din anul 1906 în imobil a funcționat Direcția de Poștă și Telegraf, până în 1968, când statul comunist a construit Palatul Poștelor și Telefoanelor.
După 1970 clădirea a intrat în circuitul muzeal și de aici începe o întreagă istorie”.
Mult timp s-a crezut că edificiul care găzduiește Muzeul de Artă Populară este biserică
Este o poveste foarte frumoasă legată de edificiul care găzduiește Muzeul de Artă Populară. Multă vreme s-a spus că, de fapt, acolo a fost construită o biserică, deoarece în spate are o cupolă, iar la intrare are coloane specifice lăcașurilor de cult. Potrivit zvonurilor, biserica nu a putut fi sfințită, astfel că a imobilul avut mai multe funcționalități de-a lungul timpului.
Este doar un mit, pentru că, efectiv, clădirea a fost prima primărie construită în Constanța de către arhitectul Ion Socolescu. Deoarece el a proiectat-o în stilul neoromânesc și a folosit elemente ecleziastice, aspectul acestora i-a determinat pe oameni să creadă că se construiește o biserică.
Astfel, au apărut și legende despre această clădire. Unii spuneau că imobilul trebuia să fie biserică, însă lăcașul de cult nu a putut fi sfințit pentru că au fost găsiți doi îndrăgostiți care pângăriseră spațiul. Potrivit altei legende, un muncitor a căzut de pe schele și a murit în timpul lucrărilor de construire, iar destinația clădirii a fost schimbată, deoarece se consideră că acest incident va purta ghinion viitoarei biserici.
”Elementele constructive și decorative la care a apelat arhitectul Ion Socolescu erau specifice construcțiilor tradiționale și edificiilor de cult. Alternarea pe fațade a brâielor de cărămidă cu tencuiala o făcea să semene cu o biserică.
La sfârșitul anului 1975, când clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Populară.
Fosta sală de ședințe are tavanul pictat în stil bizantin
Pe lângă arhitectură deosebită a clădirii care adăpostește Muzeul de Artă Populară Constanța, un alt element interesant este regăsit la etaj, în sala cu tavanul pictat.
În Constanța trebuia să fie realizat Muzeul Istoriei Partidului Comunist Român
În anul 1972, autoritățile doreau să înființeze în Constanța un Muzeu de Istorie a Partidului Comunist Român, în sediul Muzeului de Artă Populară.
„Proiectul privind organizarea unui Muzeu de Istorie a Partidului Comunist Român nu a durat mult.
Se făcuse tematică, s-a lucrat la reparația și recompartimentarea clădirii în perioada 1972-1974 și au venit cei de la Comitetul Central pentru a vedea în ce stadiu se află lucrările.
Adrian Rădulescu îi conducea spre muzeu și cineva din CC a spus că imobilul seamănă cu o biserică. Oaspeților de la București li s-a spus legendă potrivit căreia clădirea trebuia să fie biserică, dar că a fost schimbată destinația acesteia.
Politicianul nici nu a vrut să mai între în clădire și a spus: ”Păi cum, tovarășu, noi facem un Muzeu de Istorie a Partidului Comunist Român într-o fostă biserică?”. Astfel, muzeul nu a mai fost amenajat în acest spațiu.
Apoi, când au mers în Piața Ovidiu și au văzut clădirea primăriei, actualul sediu al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, ei au spus că aceea este cea mai potrivită clădire pentru proiectul pe care îl aveau”, a precizat pentru Discover Dobrogea, directorul Muzeului de Artă Populară Constanța, Maria Magiru.
Clădirea de patrimoniu nu a mai fost restaurată din 1989
Monumentul istoric a fost restaurat de două ori, după cutremurele din 1977 și 1986. De 31 de ani însă, nu au mai fost realizate lucrări de reabilitare, iar clădirea are numeroase fisuri și a început să se deterioreze.
După fiecare cutremur, clădirea a fost restaurată. Dacă nu s-ar fi intervenit în structura ei de rezistență în anii 1972-1974, când au fost realizate circuitele pentru săli, poate că ea nu ar fi suferit la cutremure.
”Prima dată, clădirea a fost serios afectată după cutremurul din 1977. A existat un proiect de reparații și s-au făcut lucrări de consolidare. Dar, cel mai mult, clădirea a fost afectată după cutremurul din anul 1986, când am fost evacuați și s-au făcut lucrări de reparații capitale, aproape doi ani și jumătate, din 1987 până în vara lui 1989.
Pentru prima dată, atunci s-a făcut o expertiză tehnică a imobilului. Fiind construită pe un teren de umplutură, acesta s-a tasat cu timpul, iar clădirea a a avut de suferit. Au contribuit la degradarea ei și reparațiile care s-au realizat pentru pavarea străzilor Alecsandri și Karatzali.
Existau serioase probleme și la fundație, pentru că apă pluvială nu era dirijată prin niște burlane de evacuare, iar cărămida aparentă care constituia curtea muzeului mergea până lângă zidurile clădirii.
În prezent, Muzeul de Artă Populară din Constanța adăpostește un patrimoniu impresionant, format din peste 15.000 de exponate care ilustrează cultură folclorică din diverse colțuri ale României.
În galeriile sale, puteți admira colecții minunate de icoane pe sticlă și lemn, ceramică, port popular, scoarțe, țesături, podoabe și ustensile folosite de țăranii români. Obiectele de uz gospodăresc se regăsesc într-o varietate impresionantă, fiind confecționate din lemn, metal sau ceramică și acoperă o arie geografică foarte mare. Dintre obiectele de patrimoniu se remarcă colecțiile de port popular și țesături pentru uz gospodăresc și decor. Bogăția culorilor și motivele florale, vegetale, zoomorfe, antropomorfe, alternate cu dungi și alte forme geometrice creează compoziții ornamentale de o frumusețe aparte.
Primăria Comunei Constanţa devenită din 1904 local al poştei
(actualul Muzeu de artă populară)