Dacă sunt șomer, eu n-am dreptul la vacanță? Muncesc mai mult decât vecina Gina care toată ziua rânduiește, apoi anexează hârtiile în bibliorafturile ei ofilite. Noaptea horcăie ca o oală de sarmale, iar ziua pierde vremea. Cât e ziulica de mare, eu îmi tocesc pantofii rătăcind pe toate cărările să-mi găsesc o slujbă. Nici nu trebuie să sar gardul la ștrand să mă bronzez. Mă înnegresc pe drum. Ei, sar eu zăplazul, dar strict să fac o baie. Apa din Jiu e prea murdară...
Baschetbalistei de la parter i-a dăruit clubul o mașinută, cică pentru merite deosebite. Săraca de ea, cât îi muntele de mare nici nu știe să salute, ce să mai închidă geamul când ascultă muzică. Parcă blocul nostru e sala ei de sport. Obraznica!
Cadadicsiserăți să-i spuneți vecinei că sar pârleazul? Cum ar fi să cutreier jigărit? Cine m-ar mai angaja? Acasă mi-au tăiat utilitățile, că n-am plătit. Deci, nu-i mai bine să plec în vacanță? Muncă ioc, apă și curent pas. Aventura mi-a rămas!
În timp ce fierb zațul de la cafeaua de ieri, un gând plimbăreț și năstrușnic îmi bubuie în căpșorul meu inteligent. O fi căldura vinovată? Nu cred. Se-ntinsă o ploaie în Bănie că nu poți scoate nici mâța din casă. Ce mai de colo de colea, e furtună, nenicule...
Ce-ar fi să îmbin utilul cu plăcutul, că dacă Românica mea începu să se occidentalizeze, eu, Dorel de la Craiova, nu pot? Plec la Bucale, vere!
– Ce faceți în București, domnule? mă întreabă după un răstimp șoferul camionului.
– O aștept pe soția mea la aeroport. Vine din Italia și pierdui trenul. Ceasul rău...
– Ce ghinion! Aveți noroc însă cu mine, ajungeți mai repede decât cu trenul și puteți să-i cumpărați și un buchet de flori.
– Nu-i cumpăr flori domnule, că nu-i moartă încă!
– Cum adică...
– Uite-așa. Flori duci doar la morți.
– Și vreți să-mi spuneți că nu i-ați cumpărat soției niciodată flori?
– Dar ea mi-a cumpărat bere?
– Ei, de-aia cred că a plecat dumneaei în Italia...
– Prea multe crezi, mătăluță. M-ai cam jignit. Dacă îți trag un dos de palmă, te proiectez în parbriz.
Camionul se oprește și șoferul, cu o mimică gravă îmi arată cu degetul ușa. Înțeleg, fără cuvinte, că până aici mi-a fost. Mă dau jos fără să-i zic nimic. Noaptea își face culcuș în nisipul de lângă șosea și astfel pot citi, fără să-mi pun ochelarii, ce scrie pe borna kilometrică – Chiajna 3 km/ București 23 km.
Bun băiat, șoferul ăla. De aci pot merge și pe jos, dacă n-oi găsi alt fraier...
Nu apuc să fac pe jos curba pe drumul național, că în spatele meu oprește un microbuz. Șoferul mă claxonează și îmi face cu mâna să mă apropii. Urc, până nu se răzgândește:
– Bună dimineața.
– Bună să-ți fie inima, domnule. Cred că nu vii pe jos de la Videle...
– Nici vorbă. Fițele lui nevastă-mea... M-a dat jos din mașină că i-am menționat să nu-i mai arunce ocheade șefului.
– Deci... a recunoscut?
– Nici moartă, jigodia!
– Unde mergeți?
– Păi o duceam la mare, să-l uite pe șefu și s-o giugiulesc doar eu pe nisipul fierbinte.
– L-ați prins pe Dumnezeu de mână. Eu merg la Murfatlar după vin. Vă pot lăsa acolo.
– E bun, băiete, calc-o!
Și de la Chiajna la Murfatlar am pus cu dumnealui țara la cale. Nu l-am contrazis, fiindcă îmi convenea traseul și era din start... moca. Ce să mai spun c-a fost și domn pe deasupra. În București a făcut cinste cu un langoș, o cafea și o apă minerală la doi litri, cică să fie acolo...
– Ia de-aici, 50 de lei. Să-ți ajungă până în Constanța. Acolo, vezi cum dai de soața matale și n-o mai necăji...
– Mulțam fain, băiete.
În gară la Murfatlar beau o vodcă, apoi îmi stâmpăr mațele cu o cafea, căci primul tren spre Constanța vine în două ore și ies în spatele gării să-mi dezmorțesc picioarele și să mă ușurez. Pe marginea șoselei spre litoral, trei pițipoance cu fusta făcută cu economie de material își așteaptă „prada”. Dacă ele, da, eu de ce nu? Gândesc, și fac cu mâna primei mașini care se apropie. Spre surprinderea mea, autovehiculul oprește lângă mine. Fetele aleargă, însă eu sunt deja pe scaunul din spate și închid repede ușa. Șoferița, făcându-se că nu le vede, demarează. Doar după trei minute, observând că sunt taciturn mă întreabă unde merg. De fapt, „taciturnul” de mine plănuia ce să-i spună...
– Unde mergeți, domnule?
– La Eforie Nord. Bunica e... bolnavă, afirm eu și strecor o lacrimă pe obrazu-mi prăfuit.
– Aveți noroc. Eu merg la Mangalia.
Mă fac că am acumulat toată tristețea din lume pentru a nu mă interoga. Cu mâna dreaptă pe frunte, sprijinită de stânga, încerc să mă odihnesc puțin. Nu se știe ce obstacole mai am de sărit. Atentă la trafic, excursionista nu are intenții să-mi intre în suflet. Poate, m-a văzut, așa, necăjit și nu vrea să-i dau din energia mea negativă.
– Gata, domnule. Vă las aici. Acolo-i gara, încolo-i stațiunea, cred că vă descurcați.
– Cât mă costă? întreb eu, tremurând să nu-mi ia banii oferiți de șoferul microbuzului.
– Ei, nu vă costă nimic. Bunica să se facă sănătoasă.
– Vă mulțumesc. Concediu plăcut.
– Nu merg în concediu. Am o afacere în Neptun.
Îmi vine să-mi dau cu capul de pereți! Cum? Toți mișcă câte ceva, iar eu? Mă apropii de un aparat de cafea, fiindcă aburii vodcăi încep să își facă efectul și mă așez pe trotuarul umezit de la resturile unei proaspete furtuni. Gândurile mele rătăcesc încercând să-mi planifice soarta. Trupul, puțin dezmorțit, demarează o plimbare spre nisip, soare, femei. Valurile nu mă interesează în mod deosebit, căci le-am simțit de când sunt șomer pe pielea mea neputincioasă.
Kilometraserăți cât am făcut până aici? Nici eu. La ce bun? Important e c-am făcut economie. Să mănânc o pizza sau să merg pe plajă?
Stomacul meu decide că plaja nu fuge din loc și mă îndrept agale spre centrul stațiunii încurcându-mi pașii printre ceilalți turiști. Un afiș mare, cât o zi de duminică, situat chiar în fața unei pizerii îmi trage cu ochiul. Citesc și recitesc: „Angajăm ajutor de pizzer. Oferim cazare și salar fix – 2000 lei.” Să fie ăsta motivul pentru care m-a atras marea? Intru sigur pe mine, căci doar sunt Dorel din Craiova. Nu comand nimic, însă solicit să vorbesc cu șeful. Un bărbat între două vârste se apropie de mine.
– Spuneți, cu ce vă pot fi de folos.
– Vă deranjez în legătură cu angajarea...
– Plăcerea e de partea mea. Ați mai lucrat în domeniu?
– Are vreo importanță?
– Nu neapărat, însă se lucrează zi-lumină și țin la prestigiul afacerii mele, nu-mi permit rabat la calitate.
– Rahat! Stai tu aici și usucă-te lângă cuptor, eu merg să fac o baie în mare.
– Ai grijă cum vorbești, domnule.
Auzi la el, zi-lumină. Și marea? Valurile? Ca să nu mai spun că s-ar alege praful de vacanța mea. Pentru asta am bătut atâta drum, să stau închis în bucătăria unui restaurant? Alții... nicidecum Dorel!
Notă de subsol:
numărul şi identitatea personajelor: 1. Dorel, 2. vecina Gina, 3. baschetbalista, 4. șoferul camionului, 5. șoferul microbuzului, 6. șoferița autovehiculului, 7. cele trei pițipoance, 8. imaginara bunică, 9. șeful pizzeriei.
numărul de cuvinte din text: 1200
lista cuvintelor impuse în forma folosită în text:
soare: soare |
căldură: căldura |
cafea: cafeaua, cafea, cafea, cafea |
rătăcire: rătăcind, rătăcesc |
furtună: furtună, furtuni |
plimbări: plimbăreț, plimbare |
noapte: noaptea, noaptea |
bronz: să mă bronzez |
nisip: nisipul, nisipul, nisip |
cărare: cărările |
cuvintele de 15 litere: bibliorafturile, baschetbalistei, cadadicsiserăți, occidentalizeze, kilometraserăți – 5 (cinci)
procentajul cuvintelor unice: 47%
-->
Răspunsuri
TOTAL NOTE: = 39,25
Un comic de situaţie care mi-a plăcut, surprinzător, nu. Păi ştim şi noi că avem de a face mereu cu Doreli şi Morele (iaca i-am găsit şi perechea) în multe din evenimentele de zic uc zi. Mai absurde sau nu aceste situaţii descrise de dna Dorina m-au acaparat. Aşa că eu acord nota 9.
Dorel, mulțumit de vacanța pe care-a petrecut-o la mare, dorește să revină în... Bănie. Din păcate o furtună puternică a inundat șoselele. Are doar două alternative de reîntoarcere: cu nașul (C.F.R.-ul) sau cu pluta pe Dunăre. Ce variantă credeți că va aborda?
Dorina e onorată de nota pe care-a obținut-o... Dorel. Vă mulțumesc, domnule Muntean.
E un text bine construit, nu prea ai ce să-i reproşezi. Dar cam sec. . Nu m-a acaparat (pe mine). Este o întâmplare posibilă, dar... îi lipseşte ceva. Eu îi returnez 7 autostopişti:
.
Sunt complet de acord cu tine, dragă Matei. Și eu consider că acestui text îi mai lipsește ceva. Însă, vezi tu, timpul bată-l vina. El a fost cel care m-a încurcat. Totuși, Dorel ăsta, m-a ajutat să fac... diferența. Și mă opresc aici.
Îți mulțumesc pentru nota acordată și pentru spiritul critic (realist) de care dai dovadă.
P.S. Într-un maraton, participantul pe ultima sută de metri se întâmplă deseori să alerge „cu limba scoasă” pentru a ajunge cu bine la finiș. Așa s-a întâmplat și cu mine.
O dragoste din... tei pentru toți autostopiștii din România:
Dar mă întreb (îngândurată de datra aceasta), personajul meu, Dorel de la Craiova, auzise de O-zone?
Cu autosdtopul ăsta constat c+ă am făcut un adevărat maraton şi eu, dar şi dv. 9 proze în 5 zile! Deşi e captivantă şi aceasta nu cred că e cea mai reuşită din cele 9. Deci nota mea este:
(8)
Da, a fost un efort deosebit pentru mine, dragă Rodica, însă m-a captivat fiecare idee în parte. Sunt convinsă că ai dreptate când afirmi că această proză nu-i prea reușită. Nu a mai avut timp să treacă prin sita propriei cenzuri și nici n-a apucat să stea la „dospit” aproape deloc.
Totuși mi-ai oferit o notă mare pentru care-ți mulțumesc.
Afurisit Dorel, nu-i munca pentru el! Nota mea e 9!
-
1
-
2
de 2 Următor →