Plaja e aproape goală. Ce-ar fi dacă m-aș tăvăli pur și simplu pe nisip, să-l îmbrățișez și să-i solicit afecțiune? Departe de lumina agresivităților umane și profitând de amplasamentul în care mă situez, mă arunc pe țărm. Firișoarele strălucitoare și un pic umede mă întâmpină cu căldură, lipindu-și trupul lor minuscul de bronzul de pe membrele mele. Valurile, încărcate cu raze solare, rătăcesc spre trupul meu cafeniu. Pentru a nu mă simți legată de pământ, mă rostogolesc precum foaia de varză ce conturează, în plimbarea sa, o sarma și privesc cerul. Am sentimentul că Raiul și-a deschis porțile. Cu un singur gest aș putea ajunge acolo – zborul! Oftez și analizez, nu fiindcă timpul îmi permite, ci ca o primă lecție, plutirea pescărușilor. Cu aripile deschise par a fi niște îngeri coborâți în atmosferă și angajați, zi și noapte, să păzească marea.
Îi voi scrie Lui Dumnezeu să mă transforme într-un pescăruș. Astfel, libertatea mea nu s-ar limita la câteva zile călduroase la malul mării. Voi gusta din plin și furtunile, și rătăcirile fulgilor de nea pe luciul apei, și chiar misterul nopților de vară. Îmi va fi dor de familia mea, însă nemărginirea va compensa cu vârf și îndesat aventura mea, pentru moment imaginară.
Cum să înfrunt văzduhul, când de nenumărate ori îmi vine greu să-mi păstrez coloana vertebrală dreaptă? În lupta pe care o dau cu mine însumi, verticalitatea cedează în fața toleranței, prăbușindu-mi ambițiile, căutările, idealurile. E dificil să fi om, dar pescăruș? Destin încurcat în cuvinte, rătăciri născute din furtuna existențială.
Nu apuc să-mi plimb prea bine gândurile pe o cărare însorită că se aude o mișcare în spatele meu. Întorc capul. Un pescăruș s-a apropiat prea mult de termosul meu de cafea, răsturnându-l. Să îl cert? Mai bine îi solicit ca o simplă compensare să-mi țină o primă lecție de zbor. Perfecționismul solicită comunicare, ar spune o vorbă înțeleaptă, însă de fapt sufletele noastre comunică deja. Nu mi-am dorit eu să învăț să zbor? Uitând de bidonașul metalic pe care îl răsturnase în nisipul încintat, pasărea cu ciocul ca o rață se desprinde de pământ și schițează câteva cercuri, apoi plutește. Analizează zbuciumul mării, culoarea cerului și își hrănește sufletul cu liniștea declanșată de plimbarea razelor jucăușe de soare. Șoptește întinderii albastre, ca dintr-un far invizibil, că e prezent și-o păzește.
Îi urmăresc promenada pe linia orizontului și impresionată de zborul pescărușului printre razele jucăușe simt cum plutesc. E magic. Cuvintele se ascund rușinate sub bronzul de pe propria piele, declanșând în mine o furtună. Nu, nu se rupe cerul, nici stropi de emoții nu rătăcesc pe cărarea ființei mele, însă simt că levitez. Mă ciupesc și analizez în același timp împrejurimile. Să fie căldura de vină sau pescărușul mi-a transmis o stare de euforie? L-am pierdut din obiectiv, dar refrenul silabisit al glasului său muzical se aude multiplicat pe dig. O fi acolo? Momentan între cer și pământ tronează doar un suflu divin, nici o pasăre nu-l întretaie. E o tăcere elegantă și misterioasă. Nici valurile adormite în strălucirea albastră, unde cantonează o infinitate de raze, nu-și permit s-o spargă.
Muzica pescărușilor de pe dig mă atrage, parcă mi-ar șopti să-mi îndrept pașii spre stâncile golașe care delimitează platforma de beton ce pășește maiestuos în mare. Mă ridic hipnotizată, mă șterg de praful care involuntar s-a lipit de membrele mele inferioare, adun puținul bagaj pe care-l am cu mine și pășesc spre dig cu picioarele goale ca și când corpul meu vrea să fure puțin din tulburarea nisipului încurcat cu scoici rupte de apăsarea umană.
În drumul meu las în urmă un tătic și o copiliță de vreo cinci anișori, care se străduiesc să facă o groapă pe litoral. Pe vremuri erau la modă castelele de nisip, însă probabil acum o linie de metrou pe plajă ar fi mai eficientă decât un castel. Nu mai sunt nici prințese, nici împărății, e secolul cârtițelor care se luptă să supraviețuiască.
Pe prima placă de beton îmi pun șlapii și-mi continui hoinăreala. Mă simt ca pe un piedestal de pe care bătrâna mare își deschide casa, întâmpinându-mă cu... gălăgie. Poate cuvântul zgomot e impropriu folosit, însă valurile, ieșite din pauza de cafea, lovesc cu putere stâncile limitrofe digului, unde pescărușii țin un concert rătăcindu-și sunetele atât deasupra apei, cât și sub cotloanele umede de sub pilonii digului, unde-i o noapte permanentă. Îmi rătăcesc privirea printre turiștii de pe dig. Unii fac fotografii, alții doar comunică. Să-i lăsăm deoparte pe excursioniștii care-și scaldă bronzul în soare și să investigăm paznicii valurilor. Rătăciți pe stânci, pescărușii par a fi solii mării îmbrăcați în frac alb. Vreo doi prind de veste că-i analizez și proiectându-și o deplasare își rătăcesc libertatea aripilor savurând vântul călduț care dansează cu câteva raze solare. Reexaminez plutirea lor ca o a doua lecție de zbor și-mi adulmec neputința desprinderii de pământ. Chiar dacă oboseala am închis-o în camera de hotel, mă așez pe o stâncă. Pescărușii care-au făcut un zbor demonstrativ anterior se apropie de mine. Încerc să nu-i sperii și-mi rătăcesc ideile într-un gând admirativ față de imaculatele păsări. În semn de mulțumire mai primesc din partea lor un fragment de vals însăilat pe cerul îmbrăcat de sărbătoare. Vântul, puțin obraznic, mă invită la un tangou. Să-l refuz? Nu pot. Simulez o grabă și plec de pe dig tiptil-tiptil. Nu mă pot însă desprinde de plaja înecată în soare, cu puțini turiști și multă căldură. La marginea digului, probabil în locul de planton, un grup de pescăruși liniștiți așteaptă să mă îndepărtez de perimentrul lor, urmărindu-mă atenți și taciturni. Să le dau binețe? Aș vrea, însă nu știu în ce limbă. Pe dig auzisem vreo trei limbi străine. Să fie francezi? Poate asiatici? Necorespunzător ar fi să-i salut în vreo limbă omenească, n-ar înțelege mai nimic. Sau? Poate că metalingvistica mi-ar fi fost de folos, însă acum sunt în vacanță. Zâmbesc și pășesc pe nisipul fierbinte, lăsând în urmă grupul compact de pescăruși.
Ador zona aceasta de plajă, fără șezlonguri, cu turiști răzleți. Nisipul însă e plin de scoici pisate, fapt pentru care-mi continui excursia spre o zonă cu nisip mai fin. Revine în peisaj tăticul fetiței care o ajutase pe micuță să sape o groapă în nisip. Tot cu lopețica în mână e bietul om. Și micuța, îngropată la propriu în nisip, așteaptă puțin disperată, dar tăcută ca părintele ei s-o elibereze din strânsoarea răcoroasă în care a fost clădită. Dezgustător! Să-ți îngropi (chiar și-n nisip) propriul copil, lăsându-i doar căpșorul în bătaia vântului, e o experiență pe care n-o sugerez. Nu-i destul oare că viața ne imobilizează în lanțuri pe care cu greu reușim să le rupem? Agresivităților de acest gen le-aș răspunde cu ironie. În pământ vom ajunge când ultima speranță a zborului nostru deasupra liniei de plutire s-ar șterge. Copilăria nu e ea însăși un zbor nedefinit spre puritate? Ce caută copilul acesta îngropat în nisip? Totuși tac, nu-i problema mea. Poate că practică încorsetarea, poate criza economică globală trebuie să primească un ritual – inocența exersând constrângerile.
Îmi trece tot cheful să-mi întind rătăcitul trup pe plajă. Mă îndrept spre faleză. Sunetele prelungi ale pescărușilor, care-și iau la revedere, îmi liniștesc gândurile blocate puțin între zbor și ciudățeniile omenești.
Notă de subsol:
numărul şi identitatea personajelor: 1. Eu, ca personaj-autor 2. Pescărușul, ca personaj colectiv 3. Tatăl fetiței de cinci ani 4. Copilița 5. Turiștii de pe dig
numărul de cuvinte din text: 1200
lista cuvintelor impuse în forma folosită în text:
soare: solare, însorită, soare, soare, solare, soare |
căldură: căldură, călduroase, căldura, căldură |
cafea: cafeniu, cafea, cafea |
rătăcire: rătăcesc, rătăcirile, rătăciri, rătăcesc, rătăcindu-și, rătăcesc, rătăcesc, rătăcitul |
furtună: furtunile, furtuna, furtună |
plimbări: plimbarea, plimb, plimbarea |
noapte: noapte, nopților, noapte |
bronz: bronzul, bronzul, bronzul |
nisip: nisip, nisipul, nisipului, nisip, nisipul, nisipul, nisip, nisip, nisip, nisip, nisip |
cărare: cărare, cărarea |
cuvintele de 15 litere: agresivităților, perfecționismul, necorespunzător, metalingvistica – 4 (patru).
procentajul cuvintelor unice: 51 %
-->
Răspunsuri
TOTAL NOTE: = 47,68
Un text de songurătate. Aşa îl percep eu. O singurătate între nisipuri, valuri, pescăruşi... câteva personaje umane nu ridică vălul singurătăţii. Cam descriptiv textul.
Nota 8.
Singurătatea e o stare umană, de multe ori necesară. Îmi place să mă retrag în singurătate, chiar dacă uneori nu-mi este la îndemână acest lucru.
Vă mulțumesc pentru notă.
O analiză interesantă şi captivantă. Poate Pescăruşul, ca personaj colectiv ar fi trebuit să fie mai accentuat pus în valoare. Dar place. Nota mea:
8
Sunt onorată de promovare și nota acordată, domnule Johnny Em.
Ehhh... Cocosu-i cocos! ::))
Mi-ar fi plăcut ca: papagalul, găina, cocoșul sau chiar Florin Alex Petrache, să-i ofere acestei proze o notă: mică, mare, mijlocie. Și nu cerșesc note, însă „ați călcat” de câteva ori pe aici și gândesc c-ați și citit.
Vă mulțumesc anticipat.
Ete... na!
Caut, și asta doar din curiozitate, comentariul dumneavoastră, doamnă Florentina, și nu-l zăresc. Ce s-o fi întâmplat? L-a luat valul? Of, pescărușii ăștia nu sunt deloc atenți...
Dacă Florentina și-a închis contul din cauza mea, eu aș putea să-mi cer și scuze, dar chiar eram curioasă să văd ce părere are de pescărușii mei și... n-am găsit comentariul. Nu cred însă că prin ceea ce-am afirmat anterior am jignit-o cu ceva. Era o glumă. Îmi place și-mi face bine spiritul acesta de competiție și n-am nici un interes să destram acest lucru..
În altă ordine de idei, dacă cineva ne atenționează într-un fel, din punct de vedere literar, și noi ne supărăm, avem doar două alternative. Ori ne corectăm, ori... la gară.
-
1
-
2
-
3
de 3 Următor →