Sursă: Bordel! Și ce dacă-i bordel! - Toulouse-Lautrec | Bel Esprit
Bordel! Și ce dacă-i bordel! – Toulouse-Lautrec
Petit Bijou
În 1864 Petit Bijou deschide ochii asupra lumii, vegheat pretutindeni pe unde se află de o necontenită grijă. E numai forfotă în juru-i. Zi de zi, de cum se ivesc zorile, castelul se însuflețește. Caii nechează jos în curte, haita latră. Din grajduri până la bucătărie, din salon până la ceairul câinilor, neastâmpăratul acesta, pe care nimic nu-l intimidează, se poartă ca un despot, impunându-și dorințele și abuzând de trecerea lui de copil din cale-afară de răsfățat. Mama închide ochii la toate și-l dojenește plină de duioșie. Vioiciunea și felul lui zburdalnic o încântă. Îl învață, neobosită, istoria străbunilor, a rubedeniilor cu faimă (Petite Bijou este și nepoțelul lui La Fayette), îi vorbește despre toate legăturile de rudenie cu familiile princiare datorită cărora în vinele celor din familia Toulouse-Lautrec curge sânge regesc. «Ia te uită! – exclamă într-o zi băiețelul – nu s-ar putea spune că regii ăștia nu-mi sunt veri!»
Caietele de lecții ori de teze sunt pline de desene pe margini. Tot mai multe schițe de cai și cavaleri, de câini și păsări. Nu se sfiește să-și exercite simțul de observație și asupra colegilor de clasă, caracterizându-le prin câteva trăsături ținuta și gesturile obișnuite, într-o manieră adesea caricaturală și fără îndoială cam stângace, dar nu lipsită de savoare și viață. Din păcate sănătatea «piciului» nu e întotdeauna prea strălucită. De multe ori e nevoit să lipsească de la liceu. Oasele îi sunt firave. Pe când avea 11 ani e nevoit să-și întrerupă studiile. Doi ani mai târziu, în 1878, Petit Bijou sprijinindu-se în baston caută să se ridice de pe scaunul destul de scund pe care stă. Se poticnește și cade. Oasele i se frâng. «Femurul stâng e rupt» – diagnostichează doctorul. Începe calvarul. Cu mare greutate i s-a putut micșora fractura. Oasele sunt prea firave. Totul prevestește că băiețașul nu se va înzdrăveni prea lesne de pe urma căderii sale. După un an și trei luni băiatul alunecă deodată și se rostogolește într-o râpă. Groapa nu de deloc adâncă. Un metru, cel mult un metru și jumătate. Dar nenorocirea s-a produs. Oasele au cedat din nou. Din nou un picior s-a rupt la înălțimea femurului. De astă dată e piciorul drept.
Pictura nu este pentru mine decât un mijloc de a uita viața. Un strigăt în noapte. Un hohot de plâns ratat. Un râs sugrumat.
Are cincisprezece ani – și e un infirm. Picioarele, atât de scurte, brațele, atât de scurte! Torsul său e aproape normal, dar membrele nu se dezvoltă, dând siluetei lui o înfățișare de la o lună la alta mai caraghioasă. Ce caricatură a lui însuși va țâșni oare la capătul acestei metamorfoze? Petit Bijou! Cine s-ar încumeta să-i mai spună astfel? Lautrec urmărește înspăimântat această transformare tragică ce, încet, necruțător, îl răscolește și-l desfigurează. Oglinzile îi arată o imagine în care nu se mai recunoaște. Numai ochii, de o extremă vioiciune, rămân frumoși, luminoși, ca o apă neagră, de o superbă strălucire. Va deveni oare un fel de monstru? Va semăna mai mult sau mai puțin cu acei pitici diformi pe care îi poți vedea în tablourile maeștrilor spanioli? O arătare jalnică! Ce pustiire în împărăția copilăriei lui! În el arde aceeași flacără de altădată. Dar trupul a încetat să mai dea ascultare poruncilor spiritului. Cum face cel mai mic efort, o oboseală cotropitoare i se strecoară în membre. Caii, vânătoarea: visuri spulberate. Nimic din ceea ce ar fi vrut să fie nu va mai fi. Nimic!
Subiectele sale preferate nu s-au schimbat. Cai, trăsuri, vapoare, câini, ele alcătuiesc grosul «menu-ului» său. Operele sale se plămădesc, smulse cu mult har dintr-o substanță luminoasă, sunt pline de mișcare. În filele carnetelor de desen Lautrec revine neîncetat la caii lui dragi, ale căror atitudini le studiază cu o grijă, cu o atenție de cunoscător. «Am să fac alții și mai frumoși, niște cai pe cinste» – îi spune tatălui său.
Alcoolul, această otravă fermecată…
Lautrec merge adesea la cafenea împreună cu tovarășii săi de atelier. Banii îi curg printre degete, nu-i plac decât lucrurile scumpe. Toți îl urmează bucuros. Sau, dimpotrivă, îl conving fără nicio greutate să meargă cu ei. Lăcomia – «sunt lacom ca motanul unui episcop», recunoaște el – îl împinge să consume, să guste ceea ce «îți lasă gura apă». Și apoi, alcoolul irizează în culori luminoase și vesele zilele mohorâte. Nu, Lautrec nu caută să se amețească. În băutură el nu caută decât plăcerea. Și, pe lângă această plăcere, alcoolul îi mai dă și «acea ațâțare ce trece drept forță și un elan ce seamănă a bucurie». Totul devine atât de simplu – atât de ușor!
Are optsprezece ani. Dorința stârnește în el furtuni, o răscolire a sângelui care i se zbate în tâmple cu violență. Femeile trec în rochii foșnitoare. Delicioasă și chinuitoare trecere. Ochii femeilor, gesturile femeilor, mâinile femeilor, trupul femeilor – ah! cum ar ști el să iubească! E născut pentru iubire. A iubi! Dar ce poate el să nădăjduiască? Toți colegii de atelier au amante, toți se laudă cu norocul ce-a dat peste ei. Dar el? Nimic. Nu va putea să dobândească nimic! Nicio femeie nu se va încumeta vreodată să-și apese gura pe buzele lui băloase. Niciodată!
Tot ce nu poate închina iubirii, Lautrec închină prieteniei. Afecțiunea lui e despotică. Acest nevolnic, care caută prezența liniștitoare a celor puternici, îi mlădiază după fantezia și capriciul lui. Cere, poruncește, îi trage după el și pe ceilalți. În mijlocul prietenilor pare «un general care-și comandă trupele».
Tot ce nu poate închina iubirii, Lautrec închină muncii. Munca e ca o supapă pentru prisosul de energie nefolosită. Împins de senzualitatea lui exagerată, desenează cu îndârjire, brăzdează foile de hârtie Ingres cu trăsături nervoase și precise. Nu e nici pe departe dintre cei care, tacticoși, își mâzgălesc operele. Dintr-o dată, liniile țâșnesc scoțând la iveală caracteristicile izbitoare ale modelului.
Marie Charlet
Lângă Marie Charlet n-a simțit decât scârbă. Scârbă și dispreț. Asta e deci dragostea! Asta e femeia! Sau, cel puțin, felul de dragoste, tipul de femeie pe care destinul i-l sorocise. De prisos să se amăgească; disprețul său e mai întâi dispreț de sine. Așadar, cam asta e el! Dar nu se amăgește. Toate iubirile astea scabroase sunt o nouă imagine, una sfâșietoare, a vieții sale distruse. Se temuse să nu provoace mila; și stârnește acum cele mai tulburi dorințe. Fie, deci! Nu se va da niciodată în lături. «Trebuie să știi să te suporți pe tine însuți» – spune el câteodată. Și încă ceva: Marie Charlet i-a mai dezvăluit un lucru necunoscut până atunci: propria-i și pătimașa lui dorință sexuală, violența instinctelor sale care, descătușate, nu mai cunosc acum nicio stavilă. De ce li s-ar împotrivi? De ce s-ar înșela singur? La ce bun să ia seama? Se dăruie, lăsându-se în voia poftelor celor mai extravagante femei. Poftele lor și ale lui se întâlnesc. Și e bine așa.
Cine are chef de ocară – La Mirliton
De la zece seara până la două dimineața cabaretul nu se golește.
Sunt multe femei
Care nu-l mai au pe vino-ncoace.
La ciorap n-au niciun sfanț
Târfe ordinare,
Fac trotuarul,
Merg pe-nserate,
Merg când e noapte,
Fac trotuarul,
Fac trotuarul.
Nu mai au pâine,
Nu mai au foc,
Pe bunul Dumnezeu îl roagă,
Că-i băiat de treabă,
Să le încălzească picioarele.
Săptămână de săptămână, Montmartre capătă tot mai multă strălucire. L’Elysée, La Chat Noir, Le Mirliton fac în fiecare seară săli pline. Artiști celebri, literați și gazetari reputați, mondene și demimondene, burghezi înstăriți, actori, nobili cheflii, bogați sau înglodați în datorii, dau fuga să aplaude cadrilurile, să asculte poemele și cântecele. Prin venirea lui La Goulue, cadrilul naturalist tocmai s-a îmbogățit cu o executantă de prima mână, care le-a lăsat în urmă pe toate celelalte stele ale Montmartre-ului. De ce o fi fost oare pricopsită mica alsaciană – pe adevăratul ei nume Louise Weber – cu o poreclă atât de ciudată? pentru că fata asta înflăcărată are o poftă de mâncare nimicitoare și în lăcomia ei i se întâmplă să soarbă ce a mai rămas pe fundul paharelor de pe mese. Grosolană și cu cuvinte ordinare mereu pe buze, când nu se mișcă, La Goulue e ceea ce e: o adunătură de pe stradă. Dar cum începe să danseze și să se lase în voia acelor improvizații a căror taină numai ea o cunoaște, se transfigurează. Nu e o dansatoare – e dansul însuși.
Moulin Rouge
Moulin Roge. Moulin Rouge.
Pour qui mouds-tu Moulin Rouge?
Pour la mort ou pour l’amour?
Pour qui mouds-tu, jusqu’au jour?
Pe la 1900, faima Moulin Rouge-ului trece de granițele țării. Pe toate meridianele, numele lui este schimonosit în douăzeci de limbi. De acum înainte, Parisul înseamnă Montmartre, iar Montmartre este Moulin Rouge!
Viața lui Lautrec a căpătat acum un ritm amețitor. De la Mirliton la un bar oarecare, de la Chat Noir la Moulin Rouge, de la un bordel la un circ sau o braserie, îi cară după el pe toți pe care îi întâlnește, silindu-i să-l urmeze, agățându-se de ei și neîntorcându-se acasă decât cu mare părere de rău și din ce în ce mai târziu. Dacă ar putea, nu s-ar mai duce acasă niciodată, nu s-ar mai întoarce niciodată în singurătatea de care se teme atât.
Dar iată că i se oferă lui Lautrec un prilej de o mare însemnătate: un afiș publicitar pentru stagiunea de toamnă a localului.
Datorită afișului, Lautrec va putea să înfrunte chiar și mulțimile de pe străzi. Artă minoră, artă «comercială»? Pentru un artist autentic care poate înnobila totul cu ajutorul prestigiului, talentului sau al geniului său nu există muncă minoră. Arta afișului îi dezvăluie lui Lautrec resurse nebănuite. Înțelege pe dată că e născut cu simțul cerințelor acestei arte, al monumentalității, al valorii decorative.
Din când în când, Lautrec se face nevăzut câteva zile. Unde să fie oare? Prietenii sunt îngrijorați. Nu mai dau de el nici la Moulin Rouge și nicăieri în altă parte în Montmartre. Curând, misterul se destramă și cu toții află că Lautrec părăsește Montmartre ca să se instaleze în împrejurimile gării Saint-Lazare sau ale Operei în casele de prostituție. Aici pictează, aici mănâncă, aici doarme. «Bordel! Și ce dacă-i bordel! Nicăieri nu mă simt mai acasă.» – îl poți auzi exclamând în fața celor care se indignează.
Fetele astea nu se miră. Mai mult: stigmatizate, ele au înțelegere pentru cel stigmatizat. Ele nu știu sau puțin le pasă că acest om este urmașul conților de Toulouse, sau un artist la modă. Prea puțin le pasă de rangul social. Titluri, nume, nimic nu are trecere în aceste locuri de la marginea societății. Aici oamenii sunt goi. Suferința lui Lautrec și suferința lor se întâlnesc, se împletesc, făcând loc să se țeasă între el și ele puțin din acea duioșie care le lipsește atât, și lui și lor. «Fetele au suflet; buna creștere vine din suflet. Asta-mi ajunge!» – spune Lautrec. El e «Domnul Henri», un seducător în stare să mângâie timp de un ceas o mână ce a fost lăsată într-a sa. «Uimite, dar înduioșate», prostituatele se dăruie mângâierilor, dezmierdărilor lui, cucerite, emoționate de politețea, de delicatețea, de glasul lui, care pentru ele devine dulce, de atențiile și miile de drăgălășenii pe care le scornește pentru ele.
Ah! viața! viața! …
Lautrec o îmbrățișează cu patimă. Activitate, frenezie neîncetată. Cu sănătatea n-o duce prea bine. De mâncat nu mai mănâncă, nu mai are putere, slăbește. Ceea ce nu-l împiedică să bea și să cutreiere bordelurile. Această febrilitate, aceste abuzuri nu pot dura multă vreme. În 1899 Lautrec se prăbușește. Picioarele nu-l mai pot duce. «Bacchus și Venus au fost anihilați. Pictez și chiar sculptez. Când mi se urăște, mă apuc de poezie.» Geniul s-a retras din mâna pictorului: nu-i rămâne decât să moară. În patul său, unde trupul își scobește un locșor, se odihnește cu ochii ațintiți în tavan. Treizeci și șapte de ani! Urmează să împlinească treizeci și șapte de ani, vârsta la care a murit «amicul» său Vincent, vârsta la care au murit Rafael și Watteau. Cu ochii larg deschiși, Lautrec delirează. Obloanele celor două ferestre au fost închise pe jumătate ca umbra din odaie să dea iluzia de răcoare. Muștele zumzăie ciupindu-l. Gâfâie. «Mamă … » cheamă el. «Mamă, mi-e sete.» Noaptea a năvălit în odaie. Nesfârșită, agonia se prelungește. La 9 septembrie 1901 când Lautrec închide ochii, este ora 2 și 15 minute dimineața.
După vânzarea la licitație a mobilierului ce i-a aparținut lui Lautrec, în 1940 anticar parizian a expus una din piesele pe care le-a cumpărat: o cadă din aramă. Într-o bună zi, două doamne foarte bătrâne s-au oprit în fața vitrinei uitându-se îndelung la cadă. Au intrat chiar în dugheană ca s-o privească mai îndeaproape. Fiind întrebate de către anticar dacă acest obiect le tentează, au răspuns: «Oh! nu; ne uităm și noi așa. Ne-aduce aminte de atâtea lucruri!» Era vorba de două din fostele pensionare ale «casei verzi». Păstraseră poate, într-un ungher ascuns al sufletului, amintirea unui omuleț neplăcut la înfățișare dar genial care, mai mult ca oricine, a știut să le iubească.
Destin postum
În anii 1902-1904 au loc expoziții Lautrec la Salonul Independenților și galeria Barthélemy din Paris. În anii 1905-1907 picturile lui se ridică la sume de 4500-5000 franci. În 1920 Dansul de la Moulin Rouge se vinde cu 69.500 franci. După 1930 au loc expoziții Lautrec la Chicago, New York. Londra, Zürich, Roma, Amsterdam. În 1953 are loc prima proiecție a unui film consacrat lui Toulouse-Lautrec – Moulin Rouge.
(fragmente din Viața lui Toulouse-Lautrec de Henri Perruchot)
-->
Răspunsuri
FELICITĂRI!
***************
Jocuri de cuvinte – Curvă
http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-curv
Jocuri de cuvinte – Peștele
http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-pe-tele
Toulouse-Lautrec, nemuritorul! Felicitări pentru restituire!
-
1
-
2
de 2 Următor →