Bărbatul zări copilul doar cînd ajunse foarte aproape de el. Primul impuls a fost să treacă mai departe, al doilea l-a ţintuit pe loc. Copilul părea abandonat sau pierdut nu de multă vreme, fiindcă nu dădea semne de nelinişte. Se afla pe un drum de ţară, între două cîmpuri abia semănate, iar în jur nici ţipenie de om cît vedeai cu ochii.
S-a întrebat cum de nu-l observase mai devreme şi aproape imediat a înţeles că fusese prea absorbit de grija zilei de mîine. Copilul să fi avut poate vreo trei anişori, era îngrijit îmbrăcat şi uimitor de frumos. Bărbatul depăşise patruzeci de ani, fiindcă părul, cît şi barba nerasă începuseră să-i albească, iar hainele lui nu erau nici pe departe atît de curate ca ale copilului. Se oprise la cîţiva paşi după ce trecuse de copil şi îi trebui ceva timp pînă se hotărî să-şi întoarcă faţa spre el. Era un bărbat extrem de mental, cu reacţii cam întîrziate. Nu înţelegea cum putea fi pierdut sau abandonat un copil atît de frumos, departe de orice aşezare omenească. Nu înţelegea de ce un copil atît de mic, nu numai că avea hăinuţele foarte curate, semn că nu se vînzolise deloc, aşa cam fac toţi cei de vîrsta lui, şi nici nu plînsese de dorul părinţilor lui, ba stătea foarte liniştit pe marginea drumeagului. Mai apoi, nu reacţionase nicidecum la trecerea sa, ci avînd capul uşor aplecat într-o parte, făcea semne de neînţeles cu un beţişor în colbul drumului. Bărbatul îl privi o vreme, analizînd inconvenientele situaţiei.
Se hotărî să-l ia cu sine şi să-l lase în grija primei femei întîlnite în cale, care ar fi fost dispusă să-l accepte. Tot privindu-l, realiză că parcă i se opriseră gîndurile. Mai sesiză că un fel de pace interioară pusese stăpînire pe sufletul şi mintea sa, preocupate pînă atunci în mod intens de grija unde îşi va petrece noaptea, ce va mînca şi cînd anume. Nu observase alte amănunte încă sau nu devenise conştient de ele. În visele lui nocturne, copiii prevesteau necazuri mai mari sau mai mici, în funcţie de vîrsta lor şi cu cît erau mai mici, cu atît necazurile erau mai mari, fapt deseori confirmat, deşi nu întotdeauna, dar copilul acesta era atît de frumos, încît părea greu de crezut că va avea neplăceri din pricina lui.
- Vreau să te joci cu mine, spuse copilul cu o dicţie impecabilă.
Ca şi cum nu i-ar fi fost nici foame, nici sete. Ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume la dispoziţie şi nici urmă de vreo grijă oarecare.
- Nu pot, răspunse bărbatul. Am treabă.
- Acum nu plouă, spuse copilul fară să-l privească, ci continuînd să facă
semne de neînţeles în ţărînă. Acum nu ninge, adăugă el. Hai să ne jucăm !
Bărbatul simţi stupiditatea răspunsului său doar după ce se auzi vorbind:
- Mă grăbesc tare... Trebuie să fac rost de parale... Am neapărat nevoie de
parale...
Ca şi cum copilul ar fi trebuit să ştie toate acestea !... Sau ca şi cum posibilitatea găsirii lor s-ar fi aflat în imediata apropiere sau măcar promisiunea de-a -i primi de undeva, de oriunde, l-ar fi obligat să alerge, dar nu era cazul.
Urmă un moment de tăcere. Un moment mai lung de tăcere. Parcă să se disculpe, bărbatul adăugă:
- E deja tîrziu... E trecut de amiază şi cine ştie cînd voi găsi o casă primitoare, barem să ne odihnim trupurile, fiindcă la sărăcia oamenilor de azi, puţine speranţe mai sînt să capeţi şi de mîncare... Eu zic că mai bine ar fi să mergem repede şi degrabă.
Ridicînd privirea spre el, bărbatul avu senzaţia că ochii copilului exprimau lumina clară a înţelegerii şi nu numai a înţelegerii, ci şi a empatizării depline cu frămîntările lui. Surpriza cea mare însă urmă abia după aceea. Luînd copilul în braţe, a fost izbit de intensa puritate pe care o iradia acesta. Era o puritate atît de copleşitoare şi profundă şi, sînt nevoit să repet, atît de intensă, încît avu certitudinea absolută că din acea clipă nu l-ar abandona sub nici un motiv, oricare ar fi fost obstacolele ce i-ar fi apărut în cale. L-ar fi ţinut la piept o veşnicie, fiindcă nu se mai sătura de acea uluitoare puritate, dar mintea lui, tot mintea lui stupidă, găsi un motiv să-l lase jos:
- Trebuie să ne grăbim repede-repede, dacă nu vrem să ne prindă noaptea prin pustietăţile astea...
Acum realiză că îndepărtarea copilului de sine, fie şi doar la cîteva palme distanţă, ducea la lipsa perceperii acelei fenomenale purităţi trăite anterior. Mai observă un fapt care-i produse o incredibil de mare plăcere. Cînd îl luase în braţe, copilul nu numai că nu i se împotrivise cîtuşi de puţin, cum se aşteptase, ba i se dăruise cu toată fiinţa sa, în toată plenitudinea nevinovăţiei şi abandonului şi a încrederii depline, de dincolo de motivaţii şi în afara lumii acesteia.
- Acum vrei să ne jucăm ? întrebă copilul, iar vocea sa era plină de o tainică şi irezistibilă chemare.
- Nu pot, zise bărbatul. Trebuie să ne grăbim.
- Ce încăpăţînat eşti ! observă copilul, fară reproş, ci cu o candoare dezarmantă.
Şocat de maturitatea ce se vădea lesne în spatele cuvintelor lui, bărbatul îşi desprinse involuntar mîna de a copilului. Cîteva clipe nu ştiu ce să răspundă, apoi găsi o scuză întrutotul întemeiată după credinţa sa, care avea drept scop să preîntîmpine orice insistenţă ulterioară în direcţia respectivă.
- Nu ştiu să mă joc...
Copilul făcuse doi-trei paşi în sensul iniţial de înaintare, aflîndu-se cu spatele cînd rosti pe un ton plin de voie bună:
- Am să te învăţ, dacă vrei...
Şi parcă mirarea omului n-avea să se sfîrşească în decursul acelei zile, nici a acelei săptămîni şi poate nici în decursul acelui an, într-atît îi amuţise limba. Îl urmă pe copil, care se oprise doar puţin, pentru a-şi continua mersul sigur pe sine, fără nici cea mai mică ezitare sau clătinare, un mers perfect natural şi firesc, ca de altfel tot ce făcea sau spunea, pentru ca, puţin mai tîrziu, să-i arate printr-un gest ai mînuţei întinsă lateral, ceva aflat în iarba de la marginea drumului. Într-adevăr, acolo, într-o adîncitură nu prea mare a terenului, se aflau, parcă dinadins aşezate, cîteva mere galbene, exact din acelea care-i plăceau lui cel mai mult, nu numai curate, ci şi intacte, în sensul că nu aveau nici o urmă vizibilă de stricăciune.
Chiar înainte de-a le număra efectiv - i-ar fi plăcut să fie un număr fără soţ -ştiu intuitiv că erau şapte şi numărătoarea i-o confirmă. Îi dărui unul copilului, în timp ce se grăbi să muşte din al doilea, iar pe celelalte le puse în buzunarele hainei. Dacă şi-ar fi putut vedea chipul în acele clipe, el însuşi pe sine însuşi s-ar fi îmbrăţişat cu mult entuziasm.
Părea incredibil ca un rod al pămîntuiui să aibă un gust atît de dulce, de savuros şi hrănitor totdată, ca acel măr. Chipul său, cel mai adesea prea serios, încruntat sau frămîntat de nenumărate gînduri, exprima acum încîntarea neaşteptată, ba chiar surpriza. De parcă mirarea n-avea să se sfîrşească în decursul acelei zile, simţi cum orice grijă, orice teamă dispare treptat, locul acestora fiind luat de o siguranţă de sine care îi pătrundea pînă în cel mai obscur ungher al fiinţei sale şi doar în treacăt îşi spuse că dacă ar trăi permanent acel sentiment, niciodată nu i-ar mai fi teamă de sărăcie sau de boală. În această stare nu putea înţelege cum de se lăsase pradă temerilor şi îndoielilor de atîtea ori în trecut, ba mai mult, omul care trăise acele spaime cu siguranţă nu era el însuşi.
Deschise ochii nu numai pentru că vocea copilului îl obliga cumva la aceasta, ci şi pentru a vedea cum percepe realitatea înconjurătoare cu acel simţămînt deosebit în suflet.
- Mie nu mi-e foame, spuse copilul şi mînuţa lui, oferindu-i cu gingăşie mărul, părea să fi stat de multă vreme întinsă, cu o uimitoare şi neobosită răbdare.
Omul puse şi acel măr în buzunar pentru că nu exista - şi o simţi cu o certitudine indubitabilă - nici o posibilitate de a se împotrivi ofertei. Pe al său îl mîncase deja cu o grabă ce denota că mai toate acţiunile sale le realiza astfel, puţin din teama de a nu le scăpa printre degete, puţin din lăcomia celui care rareori cunoscuse satisfacţia dorinţei împlinite. Conştientizarea acestei grabe şi a lăcomiei, îl făcu să se simtă stînjenit, fiindcă se înroşi vizibil.
- Mi-a fost tare foame, spuse el.
Apoi, după ce rămase puţin pe gînduri, adăugă:
- Ce curios !... Acum nu-mi mai este foame... Am mîncat un singur măr, dar nu-mi mai este foame... Ce curios !...
Nu înţelegea cum de este posibil aşa ceva, el care în mod obişnuit abia se sătura cu două-trei porţii la o singură masă, atunci cînd avea ce să mănînce.
- Acum hai să mergem ! spuse copilul.
Măi să fie ! Bărbatul se obişnuise să creadă că evenimentele trebuie să urmeze un anumit curs liniar, logic, dar copilul acesta era total imprevizibil ! ÎI aşeză pe umeri - şi se dovedi a fi mult mai uşor decît se aşteptase, aproape fără nici o greutate, s-ar putea spune - şi porni la drum într-o plăcută linişte interioară.
- Acum vrei să ne jucăm ? întrebă copilul la o vreme.
- De-a ce vrei să ne jucăm ? răspunse bărbatul, gata de această dată să-i facă pe plac.
- Acum eu sînt tatăl şi tu eşti copilul. Tatăl iubeşte copilul şi copilul îl
ascultă pe tatăl, fiindcă ştie că e bun şi drept... Iată, îţi cer să dai deoparte pietrele acelea din drumul tău...
- Pot să păşesc peste ele, zise omul, căruia i se părea fără sens dorinţa celuilalt.
- În urma noastră vin copii mai mici ca mine, care obosesc să tot sară peste bolovani... De fapt, lor nu le plac deloc bolovanii tăi...
- Dar nu sînt bolovanii mei ! se revoltă omul, fără să fi înţeles sensul profund al îndemnului.
Totuşi, îi dădu deoparte cu vîrful piciorului şi mulţumi în gînd Celui de Sus că nu erau prea mulţi, cel puţin nu pe porţiunea aceea de drum.
- Acum cîntă-mi ceva, te rog, îi ceru copilul.
- Ceee?!...
- Nu te preface că n-auzi... Te rog cîntă-mi ceva despre bucurie.
- Ce fel de bucurie ?
- Care vrei tu.
După un moment de chibzuială, bărbatul zise:
- Pot să te întreb ceva ?
- Da.
- Nici trei ani nu pari a avea, atunci cum de vorbeşti atît de clar, de matur ?
Ca şi cum copilul n-ar fi înţeles întrebarea, răspunse ceva ce părea doar o repetiţie:
- Acum eu sînt tatăl şi tu eşti copilul. Copilul ascultă pe tatăl lui pentru că e
bun şi drept şi tatăl iubeşte copilul pentru că e ascultător şi cuminte.
- Nu înţeleg nimic...
- Ascultă mai întîi... Vreau să înveţi cum să te joci...
- La ce mi-ar folosi să învăţ cum să mă joc, cînd eu n-am nici de unele ?...
Nici casă, nici femeie, nici bani !...
- Ascultă, ascultă !... repetă copilul şi mînuţa lui îi mîngîie protector fruntea şi părul. Nu scapi de lipsuri dacă te frămînţi mereu din pricina lor !
Trebuie că mirarea n-avea să se sfîrşească în acea zi, posibil nici în următoarele şi dacă ar fi fost mai atent la impactul clipei prezente, poate n-avea să se sfîrşească niciodată. Bărbatul acela de peste patruzeci de ani în căutarea unei fericiri iluzorii se opri, aşeză copilul pe pămînt dinaintea sa şi privindu-l îndelung, întrebă plin de uimire:
- Cine eşti tu ?
- Ai uitat că ne jucăm acum ?... Eu sînt tatăl şi tu eşti copilul... Ce mai vrei ?
- Nu mai înţeleg nimic ! răspunse el. Nu înţeleg cum de un copil atît de mic
poate fi atît de înţelept, atît de curat, atît de blînd, atît de răbdător ! Oare nu visez ?
- Totul este un vis, spuse copilul. Doar că unele vise sînt mai frumoase decît altele, iar unii visători mai curaţi ca alţii.
- Copile, tu nu eşti de pe lumea asta ! exclamă omul, un pic prea intempestiv şi nici măcar el nu înţelegea întrutotul semnificaţia afirmaţiei sale.
Interlocutorul, care făcuse un pas înapoi, zise preventiv:
- Ştii. …Să nu te miri daca uneori n-ai sa mă mai vezi în apropierea ta, atunci cînd comportamentul tău se va dovedi a fi prea repezit sau prostesc... Totuşi, mă voi afla mai mereu în preajma ta, chiar dacă ochii tăi orbi nu mă vor vedea şi inima ta împietrită nu mă va simţi.
Bărbatul se grăbi să strîngă copilul la piept cu mult drag, parcă spre a-şi cere iertare pentru neatenţia sa. În mod curios, copilul iradie - drept răspuns - şi mai multă dragoste, încît nu-ţi venea să te desparţi în veci de el.
Auzi şoptindu-i-se la ureche:
- Acum vrei să-mi cînţi despre bucurie ?
Omul aşeză din nou copilul pe umeri, simţind imediat cum sentimentul de dragoste se diminuează , fără a se pierde întrutotul. Doar despre tristeţe ştia el să cînte şi cîntă într-un mod atît de tulburător, încît pînă şi copilul păru să suspine.
- Dacă te-ai juca mai des cu mine, atunci ai învăţa să cînţi şi despre bucurie.
- Dacă aş avea timp, dacă aş avea bani ca să-mi pot permite să am timp, dacă...
O vreme merseră în tăcere, iar cînd bărbatul se adînci din nou în obsesiile sale, uitînd cu totul de copil, acesta îi spuse:
- Rîzi !
- De ceee ?! întrebă el mirat şi răspunsul îl auzi clar doar în inima sa:
"Cînd te macină tristeţea ori supărarea, caută neapărat o pricină de rîs !... Poate să-ţi fie greu la început, apoi, dacă vei fi perseverent, vei găsi totdeauna un motiv de rîs în contextul acelei supărări şi nu uita că trebuie să rîzi din toată inima ta, pînă la lacrimi chiar."
- Dar dacă oamenii mă vor socoti nebun ? întrebă omul, iar răspunsul îl auzi şi de această dată la fel de clar în inima sa, deşi nu înţelegea cîtuşi de puţin cum de era posibil aşa ceva: "Părerea lumii contează pentru tine sau propria-ţi fericire ?... Îţi spun că oriunde ai fi şi orice ţi s-ar întîmpla, chiar în iad de vei ajunge, caută să fii
vesel mereu... Aceasta este adevărata fericire pentru tine, nu alta !"
- Şi dacă nu pot să rîd ?
Copilul îl mîngîie delicat, atît de delicat încît bărbatului doar i se păru.Răspunsul nu veni, aşa că el reformulă întrebarea :
- Dacă mai degrabă îmi vine să plîng ?...Dacă îmi vine să mă dau cu capul de pereţi ?...Dacă nu pot să fac nimic ?...Ce fac atunci ?...
- Dansează !...Aleargă !...Sari pe loc în sus !...Dar nu lăsa întunericul să-ţi umple sufletul !...Nu lăsa grijile să te mănînce !...Ai venit în această lume, în acest loc, în acest timp pentru a învăţa să alegi corect, pentru a învăţa să iubeşti tot ce te înconjoară, pentru a învăţa să te bucuri de ceea ce ai , nu pentru a dispera după ceea ce nu meriţi !...Iar dacă vrei să ai mai mult din cele lumeşti, ai grijă ce spui, ai grijă ce faci, ai grijă ce gîndeşti !...Cu ce măsură dăruieşti, cu aceeaşi măsură primeşti !...Înţelegi tu oare ce ţi se spune ?... Fiecare fiinţă umană primeşte după cît merită ! ...Înţelegi tu oare această lege divină ?
Peste cîmpii coborî seara, apoi răcoarea nopţii. Pe undeva prin ierburi înalte, omul îşi făcu un culcuş potrivit şi adormi împăcat cu sine. Astfel trecu ziua în care bărbatul acela cunoscu mirarea şi uimirea de dincolo de obişnuinţe, de dincolo de aparenţe, de dincolo de cuvinte.
-->
Răspunsuri
Citit cu drag...Felicitări!