De pe coloana infinitului o dronă caută galbenul dispărut din curcubeu, în timp ce ciocârlia falsează cu gândul la sistemele de irigații, la fostele păduri, la industria degenerată, la agricultura transformată în praf și pulbere. Brâncuși plânge. Noi n-avem timp de lacrimi, căci inundațiile valsează în albia satului construit fără autorizație de aer. La masa tăcerii e balamuc, căci canalele de știri și-au extins aria de acoperire și la grădinița din colțul pătrat, pătat cu untdelemn din import. Exportăm ajutor social! Teorema șomajului banal așteaptă replica reciprocei. Doar... semințele din ardeii iuți stau la coada schimbării încorsetate pe o ață. Noi? În grup dezordonat, ca și pe stadion, luăm totul de-a gata. Și porția de ulei în campania electorală, și caserola cu sarmale, de care-i agățat un păhărel de rachiu, la zilele orașului, și propoziția citită ad litteram: „Vom face și vom drege... ” Rezultatele se văd clar pe ușa poieții scorojită, cu lacătul furat sau împrumutat Apusului.
E iarnă în abecedarul guvernului remaniat cu spinii verzi ai conturilor condimentate cu multe cifre, iar protestatarii cad ca popicele în calea uniformelor retușate cu iz de gaze lacrimogene. Nu, nu sunt expirate, ci împrăștiate! Pete de fum, de imagine, de... nesimțire și o pancartă pregătită să mărșăluiască curajoasă - #Rezist. Ce ne-a dezbinat? Capul peștelui care trebuie să apese tasta 1 pentru limba română sau portița de pe care cade cerul în franjuri de lemn extenuat de silabele propoziției: „Lasă, bre, că merge și așa!” Adică cum și cine merge? Stăm pe loc sau experimentăm pasul racului. Nici măcar privirea, împotmolită pe asfaltul cu plombe, nu știe unde să-și poziționeze fasciculele de lumină.
În Orășelul Copiilor, poștașul, cu decizia de pensionare mototolită într-unul din buzunarele sacoului ponosit de ani, caută destinatarii scrisorilor sosite recent din peninsule, însă constată, mișcat de stropii ochilor încurcați în ochelari, că aceștia nu știu încă să citească. Pe o bancă, o bunicuță sărută plicul pe care-l trimisese probabil fiica ei într-o pauză de cules căpșuni. Deci galbenul lipsește, căci toamna factorul poștal transmite cu întârziere corespondența din cauza... condițiilor meteo?
Dragostea de țară e un mit, căci amintirea lui Mircea nu-i „un ciot” sau „o coroană de spini”, ci motivul de a depăși barierele expuse pe zid. Și albastrul de pe portiță lunecă în amintirea uralelor de săbii de la Nicopole, Rovine... Iuțeala din ardei s-a mutat resemnată în cartea de istorie care solicită un traseu fără centură de siguranță, căci patriotismul zace abandonat în mocirla plină cu dinți de sultan.
Focul își rupe cămașa în fașele din maternitate și apoi își mută colții la Colectiv. Lacrimi. Întrebări fără răspuns. Pe sticlă, teroarea prinde aerul unei scenete regizată prost, dar părinții celor plecați cu ce-au fost ei vinovați, căci „vinovații fără vină” n-au nici un interes să apeleze la lumina din cântec, fiindcă întunericul îi va lua de mână. Iar... ardeiul iute a rămas orfan de ambalaj, căci roșul mutat în sânge anulează jertfa pentru care a fost clădit. Resetăm imaginea în speranța că fragmente de galben să redea imaginii triste speranța de a pune punct și... de la capăt, căci dulceața unui nou început nu se ascunde în semințe ci-n sufletele tricolore intacte și durabile.
E verde dragostea de glie precum codițele ardeilor proptiți de cerul ce refuză să cadă pe lemnul obosit de veacuri. „La Alba-Iulia-n cetate” e liniște asortată cu indiferența prezentului de a așeza culorile pe sârmă. Nu, n-a căzut galbenul! Nici albastrul n-ar vrea să moartă și roșul nu-și impune să pălească, însă sunt în minoritate. Pe axa tranziției, alte și alte culori își etalează coafura, căci în „deșteptarea” noastră nu mai „cunoaștem trei culori” ci ne-ncurcăm în mulțime incolori și indeciși și... alergăm spre nicăieri. Să punem stop acestui joc infect de-a culorile! Să articulăm roșul, zâmbind albastrului, în dorința urgentă ca astăzi galbenul să revină din exod.
Și dacă „moare valul”, pururi „stânca va rămâne” căci viața își va clădi un viitor în fiecare suflet românesc însetat să redeschidă dansul Marii Uniri.
-->
Răspunsuri
Chiar şi supliment fiind mi-am permis să-l comentez. Nu este el poem în proză ci din nou o proză poetică cu tentă de esem dar... mi-a plăcut şi parcă l-aş fi văzut cu trei steluţe în concurs, dar a fost opţiunea ta Dorina!
Până la urmă Muntean a reuşit ceva cu cele două subgenuri asemătătoare în deosebiri. Păcat că doar pentru doi concurenţi. Dar aşa-i în viaţă!
Nu cred că e „obțiunea mea”, dragă Rodica, însă regulamentul specifică clar: Doar primele patru texte sunt contorizate în concurs. Îți mulțumesc pentru timpul acordat și pentru promovare.
În ordinea cronologică a postărilor, acesta este al cincilea text postat, deci, din punctul meu de vedere, este un supliment aferent concursului lunii noiembrie ce nu trebuie notat.
Cu prietenie,
Dorina