Elena Văcărescu -Ambasadoare a Culturii Române
Îndrăgostită de România şi oamenii săi, Elena Văcărescu va aduce importante servicii ţării pe care a părăsit-o în urmă unui exil hotărât de Carol I. Elena Văcărescu, urmaşă a familiei Văcăreşti, este nepoata pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri - Falcoianii - prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). S-a născut în 21 septembrie 1864 la Bucureşti. Copilăria şi anii adolescenţei o apropie de locurile natale ale părinţilor, unde se bucură de farmecul lumii ţărăneşti, care mai târziu va reprezenta unul din filonul scrierilor sale şi din care i se va dezvolta iubirea de patrie. Tatăl său este Ion Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu, pe care A. Odobescu l-a numit „unul din cei mai demni părinţi ai limbii şi ai poeziei noastre”. Ion Văcărescu a fost ofiţer în armata română, cadru al gărzii domneşti în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, participant, cu gradul de colonel, la Războiul de Independenţă din 1877, ministru plenipotenţiar al României la Bruxelles şi Belgrad, pe timpul regelui Carol I.
Astfel, Elena a beneficiat de o solidă educaţie formată atât la moşia părinţilor sub supravehgherea guvernantei particulare de origine engleză, dar şi în Franţa, la Sorbona, unde a studiat literatura, filosofia, estetica, istoria, mitologia şi poetica. A debutat în 1886 cu volumul „Chants d'Aurore” [Cântecul zorilor], sub auspiciile poeziei romantice şi parnasiene, sub influenţa exercitată asupra sa de către Baudelaire şi Verlaine. Volumul elogiat de lumea culturală pariziană, a fost distins, la propunerea lui Leconte de Lisle, cu premiul Academiei Franceze. Marii scriitori francezi, ca Paul Bourger, Anatole France, Mistral, Marcel Proust, Paul Valery, Ana Brâncoveanu de Noailles, au avut cuvinte de apreciere la adresa sa.
Anul decisiv asupra evoluţiei vieţii sale este 1888 când a fost acceptată la curtea regală, fiindu-i apreciată atât educaţia şi frumuseţea, cât şi originea familiei părinţilor săi. Regina Elisabeta, îndurerată de moartea unicei sale fiice, se apropie de sufletul Elenei pe care o recomandă principelui moştenitor Ferdinand. Idila dintre cei doi, Elena şi Ferdinand, are un destin amar. Elena va fi exilată din ordinul regelui Carol I la Paris în 1891, iar Ferdinand va suferi mult. După o scurtă perioadă îi este permisă întoarcerea în ţară, în 1893, dar aici este considerată persoană non grata şi se hotăreşte definitiv să se exileze la Paris.
În 1892 la editura SOCEC i-a apărut culegerea de folclor „Cântece populare româneşti” care cuprinde melodii culese de autoare în anii copilăriei. Culegerea a fost tradusă în limbi de circulaţie europeană. Presa literară din România, precum „Revista nouă”, dar şi „Revista modernă”, o include în lista marilor autori precum Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu. Are ocazia să colaboreze cu puternice personalităţi culturale ale României la publicaţia „Foaia Ilustrată’’, care o apreciază şi o publică alături de Iulia Hasdeu. La revista „Ţară nouă” este promovată constant, fiind remarcată de nume marcante ale literaturii române din acei ani: N. Titulescu, Al. Davila, D. Anghel, A. D. Xenopol ş. a.
În capitala Franţei, activitatea desfăşurată a fost încununată cu succese literare deosebite. Academia Franceză, în urma raportului ilustrului istoric Gaston Boisser, îi atribuie premiul Julien Fabre. Volumul „Cântece populare româneşti” a fost apreciat în termeni laudativi, afirmându-se că nu există în lume o poezie populară mai frumoasă, mai profundă şi mai emoţionantă [Auguste Dorghain] sau o poezie ce include în ea o Românie pastorală şi vitează [Ana Noailles].
La Paris apar următoarele sale volume de versuri „Sufletul Împăcat” (1896), „Luciri şi Flăcări” (1903) „Ţara Dorului” (1908), „Din somn trezită” (1914), „Ïn aurul serii” (1927). În 1912 drama lirică în două acte, „Cobzarul”, pe muzica lui Gabrielle Ferrari, a fost prima operă cu subiect românesc cântată pe scena Operei din Paris.
Cu poezia Străbunilor ....
Povara ţării mele îmi place mult s-o cânt,
Prin forţa ei fierbinte şi dureroasă cresc
Mă simt deplin asemeni bogatului pământ,
În primăveri nu întârzii, în toamna mă împlinesc...
răspunde peste ani testamentului literar lăsat moştenire de către ilustrul său înaintaş, Enăchiţă Văcărescu:
„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire”.
De asemenea, Elena Văcărescu s-a implicat şi în sprjinirea autorilor români. În prefaţa volumului „Ecrivains Roumains Morceaux Choisis”, apărut în 1918, în traducerea lui Rea Ipcar, sunt promovaţi autori precum Ion Văcărescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, P. Ispirescu, I. Creangă, M. Eminescu, A. Vlahuţă: „O carte mică pentru a da aripe unei mari idei”. Volumul s-a dorit introducerea publicului francez în literatura română şi cuprinde după spusele Elenei Văcărescu: „majoritatea fragmentelor de proză şi versuri care să releve cititorilor francezi aspectele literaturii române în care se găsesc capodopere care proclamă deschis nobilele origini ale naţiunii române”. Meritele artistice i-au fost recunoscute şi-n România, în 1925 fiind admisă în Academia Română.
La vârsta de optzeci ani după încheierea războiului, a pledat încă pentru România ca membră a delegaţiei române, la Conferinţa de pace de la Paris, în 1946, unde susţine cu demnitate doleanţele poporului român. La 17 februarie 1947 în vârstă de 83 ani îşi împlineşte destinul, lăsând prin testament o bună parte din averea familiei sale Academiei Române. A fost una din reprezentantele de seamă ale culturii române şi demnă urmaşă a Văcăreştilor.
-->
Răspunsuri