Furtuna vine, trece

[Maria Calinescu]

Când cerul se revarsă cu frământări de nori
Şi-ntunecă pământu-n plâns tăcut de strune,
Valul înspumat se-nalţă, atinge-n zbor cocori,
Ce-şi mistuie-n furtună, dorul lor, de lume.

Pe câmpul cu-atât verde şi grâul secerat,
Prin macii cei răpuşi de fulgerul turbat,
Cheamă la răzvrătire şi tristele amiezi,
Le tulbură şi zborul lăcustelor ce-s verzi.

Pe marea-nvolburata, pescăruşi hoinari
Scăldându-se-n lumina spectrului ceresc,
În zborul lin pândesc şi-nhaţă bieţi homari,
Ce-n unduiri divine, un ochi de val găsesc.

Apare curcubeul, ce răstoarnă-n mare,
Noianul de culori furate de la soare,
Marea se preface-n oglindă sclipitoare,
Liniştea s-aşterne pe clipe trecătore.

Furtuna vine, trece, dar, pietrele rămân,
Cum cântul sfânt de îngeri pământului păgân,
Doar ploile de lacrimi nu contenesc a curge,
Iar viaţa e prea scurtă şi nimănui n-ajunge.