Nu eu am decis să fiu om! În existența mea când mai bună, când mai rea, libertatea și iubirea m-au călăuzit zi de zi. Ce mi-a rămas acum? Libertatea îmi este îngrădită de sloganul: Stăm în casă. Iubirea se rezumă la o simplă comunicare, fără îmbrățișări, fără săruturi, fără... atingeri fizice!
Blocată pe stânca asta golașă, departe de vuietul civilizației care refuză să apună, mă gândesc tot mai des să-mi schimb statutul social. Nu mai vreau să fiu om! Tânjesc a fi, de exemplu, un... pescăruș. Cu ce sunt eu mai presus ca el? Imobilizată pe un pământ care clocotește în fiecare secundă, privesc spre zborul lin al păsării. Pentru pescăruși, marea înseamnă – acasă, în timp ce eu trebuie să parcurg zeci de ore cu un tren din... secolul trecut pentru a admira întinderea albastră. Briza îmi mângâie gândurile șoptindu-mi parcă un alt slogan: Totul va fi bine! Dar... când?
Încerc să agăț retorica în ciocul nevinovat al pescărușului care-mi dă târcoale și pun un picior pe nisipul fierbinte. Al doilea picior îl urmează plictisit, definind urme pe plaja goală.
Papilele mele gustative visează aroma unei cafele turcești, iar stomacul își cere drepturile neștiind exact la ce să se oprească – o pizza cu ciuperci sau o porție de hamsii? Iluzi încurcate în protestul meu de a accepta termoscanarea. Un oftat sec s-a înălțat deasupra mea sincronizat cu o lacrimă. Voi merge la hotel economisind astfel scanarea frunții, impusă de legi neînțelese.
Cobor din vis pe marginea fotoliului. Tastatura și cana de cafea îmi zâmbesc cu prietenie, iar încăperea, simțindu-mi tristețea, parcă ar vrea să-mi șoptească: Vei merge la mare altă dată. Răsfoind albumul cu fotografii, o șoaptă mare, ca un urlet, rupe tăcerea din propria locuință: Când?
-->
Răspunsuri