Spiritualitatea lui Eminescu pare să aibă aceeaşi soartă ca şi publicistica sa - adică să fie trecută sub tăcere, neobservată, ori, mai mult chiar, negată cu vehemenţă.
Modalitatea lui de a privi şi înţelege fenomenele sociale în general, împreună cu puternicele lui sentimente pentru popor fac parte din sfera interzisă şi de nediscutat, care se transformă în cele din urmă într-un blam, admisibil prin neacceptarea operei eminesciene în altă măsură decât în cea care nu atinge interesele unei clase dominante.
Şi singurul punct în care nu s-a putut face nimic - deşi s-a urmărit din răsputeri şi aici - a fost latura romantică a poemelor sale. Dar acest fapt nu i-a împiedicat pe cei dornici de adevăr să constate empiric atât spiritualitatea, cât şi capacitatea eminesciană, extraordinară, de exprimare a spiritualităţii în toate dimensiunile ei.
Conform Dicţionarului limbii moderne române noţiunea de spiritualitate ţine de calitatea, însuşirea, caracterul şi capacitatea de a crea ce este spiritual.
Iar spiritualul este tot ce aparţine atât inimii cât şi minţii, raţiunii, intelectului, culturii; privitor la minte, la intelect DEX-ul continuă: „inteligent, deştept, ager, isteţ, dotat cu umor; care gândeşte, exprimă, denotă inteligenţă, isteţime; care aparţine spiritului considerat ca bază a universului, identificat cu divinitatea.”[1]
Am oferit aici explicaţia exactă a termenului de spiritual şi spiritualitate pentru a stabili ce anume i se neagă lui Eminescu de către detractorii săi. Trebuie subliniat faptul că atunci când cei care îl vor redus la tăcere invocă o fictivă nebunie, ei ŞTIU foarte, foarte exact, ce anume se produce în perceperea subconştientului colectiv, cu privire la Eminescu.
În vremea lui - ca şi astăzi, pentru toţi cei care intră superficial în contact cu operele sale, mai bine zis de cele mai multe ori doar tangenţial şi superfluu, într-un sistem educaţional condus de interese politice şi de obţinerea unor avantaje de toate tipurile - noţiunea de „nebun” însoţită de înspăimântătoarele două cuvinte „boală venerică”, pentru a nu mai menţiona „înfiorătorul” sifilis - induce – din nefericire de această dată în mod firesc, la lovitură de graţie dată tuturor atributelor evocate în explicarea conceptului de spiritualitate.
Ba mai mult - la anularea lor.
Şi atunci, din păcate ca şi astăzi, au existat interese de culise, din chiar societatea culturală, care au susţinut în cel mai aberant mod cu putinţă o presupusă nebunie coborâtă cumva din senin, asupra acestui incomparabil spirit universal născut pe meleaguri moldovene.
S-a dorit - şi încă se doreşte cu disperare - alterarea numelui său, de parcă chiar şi aşa, asta ar putea arunca vreo umbră pe el. Fie şi numai din acest punct de vedere, cine „îşi bate capul”, ori poate lua în serios ideile exaltate ale unui „nebun”?
Rezultanta acestei inducţii în subconştientul naţional românesc a fost limpede vădită în receptarea lui, probabil cu condescendenţă, doar din punct de vedere poetic.
Cu toate astea, Eminescu a îndeplinit fără nici un efort absolut toate calităţile unei spiritualităţi autentice: inteligenţă cu totul neobişnuită, deşteptăciune prin acumularea unor incredibil de vaste cunoştinţe din domenii foarte variate, un intelect cultural cu totul deosebit, o satiră cu totul aparte şi o identificare cu universalul, pe care de-a lungul acestei lucrări am subliniat-o de mai multe ori, universal care aparţine în mod etern legilor divine.
La toate aceste atribute ale spiritualităţii trebuie adăugată, subliniată şi evidenţiată o extraordinară compasiune faţă de tot ce este viu, dar mai cu seamă faţă de ceea ce înseamnă pentru Eminescu egregor-ul românesc, pe care îl percepe treaz – aşa cum poate puţini dintre români au reuşit să o facă.
Eminescu „Nu e exponentul metafizicii în literatura noastră, ci metafizica însăşi.”[2]
Este constatarea lui Victor Martin[3] care continuă: „Cei ce nu sunt capabili să - şi recunoască antemergătorii, nu există, chiar din cauza asta. Cine nu-l înţelege pe Eminescu nu se poate înţelege pe sine. Faptul că nu se minte, în fiecare zi la fel nu e o scuză. Adevărul trebuie ocrotit să nu devină minciună.”[4]
Şi este cu totul şi întru totul adevărat, pentru că: „Cei care îl neagă, azi, pe poetul Mihai Eminescu nici nu ştiu prea bine ce sunt: nebuni sau proşti? Ei se leagă la cap fără să aibă. Geniul unora nu deranjează decât oameni deja deranjaţi; abia atunci când îşi încordează muşchii, se vede cât sunt de inteligenţi. Atâta timp cât unul dintre noi e necivilizat, suntem cu toţii necivilizaţi. (...) Eminescu nu e un poet oarecare, uşor încadrabil în timp. E monedă de schimb; când apar unii, sunt «emineşti» ai literaturii române, cum criticii lui nu sunt critici oarecare, ci «eminescologi». Dacă de contemporani mai poţi face abstracţie, din interes meschin, orgoliu, prostie, nebunie sau cine ştie ce altceva, de înaintaşi nu poţi face abstracţie. Aceştia sunt de piatră; nu-i poţi clinti. Poţi, cel mult, să-i aşezi altfel, să imaginezi noi ierarhii ale trecutului, dar numai o minte bolnavă poate nega vreuna dintre valorile înaintaşilor.”[5]
Libertatea este unul din atributele fundamentale ale spiritualităţi autentice.
Şi Eminescu a fost - în sensul cel mai profund cu putinţă - un om spiritual prin însăşi libertatea pe care a preţuit-o şi a manifestat-o din plin.
În legătură cu publicistica eminesciană blamată şi pusă „la zid” pentru că ar fi reprezentat interesele unui partid, ori că ar fi luat naştere din „nevoia” stringentă de hrană, doctorul Dimitrie Grama - colaborator al aceleaşi reviste literare Agero afirmă: „Eminescu, spre fericirea lui şi a noastră, a fost un om liber şi a avut posibilitatea să-şi exprime sentimentele şi observaţiile, lăsând astfel o mărturie de o valoare colosală înspre înţelegerea ordinei actuale, atât în România, cât şi în alte părţi ale lumii”[6], iar pentru acuzaţia conform căreia articolele poetului gazetar au fost scrise din lipsă de hrană - „chemăm la bară” pe însuşi Eminescu:
„Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte de cât de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme supt măreţia tuturor palatelor de ghiaţă ce i-le aşezăm pe umeri. Pe fruntea sa străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe ruso-prusiene, pe seama să croesc revoluţiuni grandioase ale Orientului, a căror fală o duc vre-o trei indivizi – a căror martiriu şi desonori le duce poporul sermanul... În faţa unificării patriei noastre sfâşiate, sângerânde, vă iertăm chiar crima paricidului, dar să ne omorâţi puţina încredere ce-o aveau puterile în noi – garanţia existenţei noastre naţionale, pentru a nu ajunge nicăiri. - Asta e crud. Apoi ne-aţi jucat guvernul în mâinile unor oameni, dintre cari unii nu au alt merit, decât că sunt sămânţa urdorilor Fanarului, n-au alte cunoştinte decât să facă fluturi de hârtie...” [7]
[1] Dicţionarul modern al limbii române - Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1957.
[2] Victor Martin – Eminescu, Contemporanul - Revista Agero, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Eminescu%20-%20contemporanul%20de%20Victor%20Martin.htm
[3] Victor Martin, eseist, critic literar, prozator, poet şi autor de aforisme, colaborator la mai multe periodice din ţară şi din străinătate.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] Idem.
[7] Scrieri Politice şi Literare, vol. I, Editura. Stindardul, Furstenfeldbruck, 1980, pg. 57, apud Dr. Dimitrie Grama - Eminescu a fost un om liber şi nu un scrib angajat - http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA AGERO/COMENTARII/Eminescu%20a%20fost%20un%20om%20liber%20si%20nu%20un%20scribent%20angajat%20de%20Dimitrie%20Grama.htm
-->
Răspunsuri