Înmugurim în fiecare primăvară care calcă pe zăpada expirată, însă nu știm să ne păstrăm verticalitatea pierdută înainte de hibernare și evadăm din carapacea A-ului mușcat de șarpe ca un fluture cu aripile cârpite cu smoală. Ce lăsăm în urmă? Plictiseală, cuvinte goale și... firimituri de viață ce inutil încearcă o reclădire într-un puzzle imposibil de digerat.
Rugina din urzicile pregătite să moară fuge pe un câmp de narcise ascunzându-și oftatul în respirația unui fir de iarbă. Noi? Noi fumăm iarbă pentru a evada din ființa nepregătită să accepte coborâșuri injectate cu intoleranță. Împrumutând puțin câte puțin din albul petalelor optimiste, rugina s-a transformat în verde și ne zâmbește cu spinii pregătiți să muște orice albină care solicită să se travestească în om.
Lacrima mării învață stropii de ploaie să meargă de jos în sus. Limpezimea s-a demodat, însă brodează apă pe sânul unui înger însetat de dreptate. Ce facem noi? Sfidăm cenușa de sub tălpile flămânde de iubire și fugim spre acel ieri încorsetat într-o peșteră subterană unde stalactitele înfloresc obsedate de focul foștilor pași.
Clapele pădurii cântă vântului plictisit să mărșăluiască printre copacii albaștrii pe care cerul ar vrea să-i împrumute când invazia gri îl îmbrățișează cu ură sângerândă, nepăsare apoasă și spini negrii, gălăgioși, intoleranți. Noi șlefuim în iarbă verbul a exista până când umbrela plictisită de rugină solicită, solitară, o remaniere cu aromă de căpșuni coapte în sera unei buburuze de pe o insulă pustie.
În miezul pământului tăcerea urlă către rădăcinile încurcate în fosile. Viermii se joacă de-a v-ați ascunsa cu bulgării de pământ plictisiți de nămolul pregătit să le devină haină de gală. Ne naștem din țărână și-ajungem tot acolo? Visul, zborul, cuvântul, zâmbetul sunt doar tacâmurile unei vieți îmbâcsită de rutină...
Minciuna își ascute colții în argumentul unei băi de nămol care alungă praful de pe umerii îmbătrâniți de umbră. Tulburați, furăm cactuși din silabe ofilite, alungăm razele de soare pitulându-ne în spatele jaluzelelor îmbătrânite de mirosul lemnelor ce refuză să-și facă cuib în teracota din bucătărie.
Cu gândul la cuiele ce-au tradus-o cu niște garofițe roșii, cărămida se zgârie pe fața zbârcită și plină de riduri. Doar sentimentele lemnului din plafonul cu igrasie o determină să renunțe la automutilare. Cuiele? Simple bucăți de fier „bătute-n cap” aspiră spre prospețimea unei flori când cărămida, obosită de veacuri, a uitat să le mai dea: Bună dimineața! De cafea, nici nu mai vorbim...
Piroane. Găuri. Rugină și... fațadă bolnavă de galben.
Cărămida a adormit, însă cuiele însetate de aventură îmbrățișează cu nesaț florile ca pe șapte cadâne pregătite de un zbor în contratimp. În rest... iluzii, silabe alterate și stropi de imposibil injectați cu... barăci din carton. Lemnul nu se inventase încă!
„Cui pe cui nu scoate ochii”, dar extrage spinii din trandafiri, oferindu-i fiecărui trecător interesat de a primi ceva. Petalele plâng încurcate în sânge, căci prețul trandafirilor fără spini și culoare a invadat lemnul umezit de valurile vieții. Cumpărați trandafiri albaștii și cerul se va muta în casa voastră, fără nori, fără ploaie, fără trupul lemnului încărunțit de rugină. Există viață și dincolo de constrângerile... sârmei ghimpate!
*****
47 rânduri
-->
Răspunsuri
Ei, pe de o parte îndrăzneala de a alege o altă poză faţă de celălalt concurent. Şi ideea de a asocia rugina cu coripţia! Un poem cam scurt totuşi, zic eu...3 steluţe! ***
Felicitări! ***
O corupţie independentă pe care o apreciez cu 2 steluţe!
Probabil cuvântul „corupt” a anulat o steluță... Voi fi mai atentă-n viitoarele concursuri.
Un poem frumos într-o ploaie de cuvinte.
Văd eu în poză: lemn (scânduri),cuie, garoafe un şnur şi o sîrmă... În text, extraordinar, atribute ale acestor elmente (hai să le zicem că ar fi 4 elemente primordiale) sunt zuigrăvite cu un poetic talent recunoscut ţie, Dorina.
Acord cu drag 3 steluţe! ***
-
1
-
2
de 2 Următor →