I |
ntrospecţia în sufletul unei femei, dacă acest suflet ţi se deschide, e mai interesantă decât o excursie în jurul lumii. La castel Adina sta singură şi medita, nici ea nu ştia la ce. Observase că ceva se schimbă în viaţă , dar nu bănuia ce-ar fi, părinţii îi muriseră, de Nicu Câmpineanu nu mai ştia nimic de câteva luni , soacră-sa, Eliza Câmpineanu, plecase la ai ei în Grecia şi nu mai venise, de Ilie Georgescu nu mai auzise nimic, se izolase complet de lume, până când nici Lina nu mai dădea pe la ea cu săptămânile. Departe de noile evenimente, Adina îşi rumega trecutul şi-şi lingea rănile ca un câine hăituit. Îi rămăsese din şcoală de la orele de latină un proverb care îi era foarte drag : « Abissus abissum invocat ! », adică o nenorocire cheamă altă nenorocire, în ordinea nenorocirilor ei se întreba ce nenorocire ar putea să i se mai întâmple. Venise la castel în plină vară şi castelul şi vegetaţia din jurul lui parcă se sălbăticiseră şi ele şi luaseră chipul sentimentelor ei, săpa în ea o tristeţe adâncă şi întrebări nechemate de toate felurile veneau peste fiinţa ei şi o lăsau dezolată şi dezarmată în faţa destinului. Bănuia, pe lângă toate cele, că este şi gravidă ; făcea socoteala zilelor de când bărbatu-său nu mai fusese acasă şi lucrurile cădeau bine, era mai mult ca sigur copilul lui. Nu-i venea însă bine întâmplarea aceea cu bombardamentul de pe strada Viilor, visul ei că face dragoste cu unul din ei, cu Ilie sau cu Nicu, şi soldatul acela care murise lângă ea, strângând-o în braţe. S-ar putea ca acest copil să fie rodul acestei întâmplări nenorocite ! Şi timpurile încotro vor lua-o, ce se va alege de viitorul ei ? Va lua un post de învăţătoare la şcoala din sat şi-şi va vedea de viaţa ei ! Şi adormia târziu cu gândurile rătăcite.
Cam în acest timp, când ea îşi punea astfel de întrebări, evenimentele luară o întorsătură neaşteptată. Într-o noapte târziu se pomeni că dinspre Valea Bucovului se aude un urlet de maşină sau de avion, cineva bătea la uşă insistent, ea sări din aşternut şi deschise, trezindu-se în faţa lui Nicu care era foarte agitat. « Nicule, ce-i cu tine ? »- îl întrebase ea, curioasă să afle cum de venise el cu noaptea-n cap. Fără niciun răspuns, Nicu trase la seiful cu bani, îl descărcă într-un săcotei, luă un album cu fotografii, câteva haine şi încercă să iasă. Adina i se puse de-a curmezişul şi începu să plângă, bănuind intenţiile bărbatului. « Tu vreai să fugi ? - bănui Adina- dar pe mine cui mă laşi ? » Lângă Nicu în hol ea îl mai zări şi pe prinţul Ghika, care era aviator şi-şi aştepta prietenul s-o întindă cât mai repede. Pe prinţ îl cunoscuse la sindrofiile lor, era un tip flecar şi pus pe benchetuială, ţinuse câteva femei de care se despărţise şi acum era burlac.
De la comandamentul central amândoi auziseră de arestarea lui Antonescu şi fugiseră în ţară, venind la Bucureşti. Găsiseră o motocicletă nemţească abandonată prin Moldova, pe la Brehuleşti, dăduseră pe la mătuşe-sa, Lili, şi asta, ca o viperă, pornită împotriva Adinei, le povestise întâmplarea cu bombardamentele din Bucureşti. Pe atunci ea stătea în aceeaşi vilă cu Adina, uşă în uşă. Când căzuseră primele bombe, baba asta, fugise la Adina s-o ia să se bage în adăposturi; deschizând uşa, o vede pe Adina îmbrăţişată cu soldatul, femeia îmbrăcată sumar într-o cămaşă de noapte scurtă sub namila de soldat care zăcea în sânge. Toată această întâmplare i-o povestise lui Nicu cu lux de amănunte pline de picanterie, determinându-l s-o urască. ,,Nu mai am nimic scump în ţara asta, prinţe, mă duc peste ea şi-o omor!”- îi spusese el lui Ghika. Apoi veniseră în Bucureşti la Băneasa, unde prinţul Ghika făcea servici la excadrila regală, furaseră avionul cu pricina, un bimotor uşor care putea să aterizeze oriunde, şi hotărâseră să fugă în Italia sau Grecia, la rudele lor. Mai întâi se vorbiseră să se retragă în munţi să opună rezistenţă sovieticilor cu alţi camarazi, nu mai avuseseră timp însă, trupele sovietice îi luase prin surprindere şi ei fugiseră hăituiţi din toate părţile.
Somnul Adinei la castel devenise tot mai agitat- să mai spună cineva că organismul omului nu are nişte antene invizibile care simt dramele sufletului- mai greoi, adesea se scula noaptea şi se privea în oglindă, corpul ei de odinioară cu rotundele lui forme lua din ce în ce proporţii scheletice, parcă ar fi fost bolnavă de rahitism, pântecele se deformase, şoldurile se lăţiseră, faţa i se pistruiase şi i se învineţise, carnea pe ea se buhăise şi se fleşcăise ca o cocă vărsată, uitată în albie. Cu câteva zile înainte avusese şi-un vis care o cam speriase : era cu Nicu pe o plajă, Coasta- de-Azur, sau cam aşa ceva, faleza era plină de lume pestriţă, italieni, francezi, germani, spanioli… Adina privea pe fereastră întinderea mării, avea geamul deschis şi bătea peste obrajii ei îmbujoraţi briza caldă a mării, de departe se auzea oftatul unei muzici divine, cineva jos, sub fereastra ei îi recita versuri din nefericitul Baudelaire, i le şoptea rar şi ea i le sorbea din gură , erau versuri din « Le mort des amants » :
Un soir fait de rose et de bleu mystique…
Nicu era pe plajă cu băiatul de mână, căci aveu şi un băiat, născuse şi făcuse un băiat cârlionţat şi frumos, copilul se juca cu picioruşele în nisip. Deodată, aşa din senin, apar trei câte trei, blestematele alea de avioane, în razele argintii ale soarelui, aluminiul lor lucea ca nişte oglinzi plutitoare pe bolta albastră a cerului. Ea a început să strige : ,,Nicule, Nicule !”, dar Nicu sta nepăsător cu copilul de mână în timp ce bombele cădeau peste mulţimea aceea înnebunită de spaimă. Nicu în loc să ia copilul de mână şi să vină la ea, l-a luat în braţe şi a fugit cu el în largul mării. Adina a coborât şi a luat-o la fugă spre ei, alerga printre explozii şi se mira cum de nu o lovesc, de fapt acele bombe nu loveau pe nimeni, săltau doar stropii de apă în slava cerului şi cădeau ca o ploaie binefăcătoare peste ei… La un moment dat a apucat-o cineva de mână, ea se întoarce din fuga ei şi-l vede pe Petre Ţăndrea, adică pe soldat, căci aşa îl chema, trăgând de ea, avea faţa desfigurată şi aceeaşi şuviţă de sânge care i se prelingea dintr-o parte a gurii, ieşise aşa din senin, din spuma mării, încolăcit de şerpi, în cealaltă mână avea un cuţit cu care o ameninţa . « Niculeee !- striga ea la bărbatul care tot fugea cu copilul în braţe peste valuri-scapă-mă, Niculeee, că mă omoară ! » Nicu , în loc s-o scape, s- întors la ea şi i-a făcut vânt în cuţitul soldatului. De durere ea s-a trezit ţipând: ,,auuu!”-şi când a privit pe fereastră a văzut luna care picura stropi de argint peste vârful copacilor ca-n nopţile somnambuleşti ale copilăriei ei…
“O împuşc!- îi şopteşte Nicu prinţului Ghika- dacă nu-mi dă voie, o împuşc, dă-mi voie, curvă ordinală, mai faci şi pe mironosiţa ? Până când ai avut de-aface şi cu soldatul….şi-acum faci pe nevinovata ! » Şi a lovit-o pe Adina cu cisma în burtă, femeia a simţit o durere groaznică dar a avut puterea să fugă după ei până în vale ,plângând şi implorându-l s-o ia şi pe ea. “Să n-o împuşti!”- îi şopteşte prinţul Ghika- las-o-n plata lui Dumnezeu!” “Taci, că scoli lumea din somn, curvă ce eşti! Mi-a spus mie mătuşa Lili… »- repeta Nicu agitat, fugind pe aleea centrală spre lunca Bucovului unde lăsaseră avionul. Adina se agăţase de geamantanul lui şi trăgea cât putea. ,, Las-o pe mâna mea!”- îi şoptise prietenul lui. ,,Pleacă din faţa mea, porcule!”- îl apostrofează Adina, văzându-i intenţia lui mârşavă şi-i întoarse o palmă peste faţă. Nicu puse mâna pe trăgaci dar se gândi că se complică, îşi vârâ pistolul în buzunarul hainei şi în clipa următoare îi făcu vânt în iarbă, smucindu-i geamantanul din mână, îi repezi apoi aceeaşi cismă, de data aceasta cu o putere supraomenească, tot în burtă, şi femeia căzu neputincioasă în iarbă: ,,Na, zisese Nicu, căţea ordinară ce eşti!” Pe Adina o podidi sângele şi pe gură şi pe nas şi în iarba înrourată, o mare durere o lovi peste tot mijlocul, apoi ceva plăcut îi cuprinse toată fiinţa ei, un fel de stare de fericire care se instalează înaintea morţii în fiecare om şi apoi nu mai simţi nimic, intră într-o comă absurdă ca de altfel şi viaţa ei.
Urletul celor două motoare începu brusc cu ambalări puternice, avionul se ridică uşor în sus, părăsi lunca, după care peste tot pământul se aşternu liniştea, liniştea nopţilor de vară peste care domneşte atotputernica lună. Toate acestea Adina le percepuse ca pe un vis urât pe tărâmul dintre moarte şi viaţă.
-->
Răspunsuri
Emoţionant!
Admiratie!
Excelent. Parcă am citit din nou "Cronica de familie" a lui Dumitriu: "Ida Gherson, cu părul ud, palidă, cu buzele albe, scoase un braț de sub pătură, îl luă de mijloc pe Dimitrie Cozianu și-și puse capul pe umărul lui. Acesta se cutremură, întoarse capul spre ea și, fără să o privească, rosti lăbărțat, grosolan, cu ură și oboseală:- Da mai dă-te-n p... mă-ti putoare... și o împinse brutal cât colo. Ea rămase cu gura întredeschisă; era albă ca hârtia la față; ochii măriți i se umplură de lacrimi.... Cozianu se ridică și urcă greoi lângă pilot....privi îndărăt....în urma bărcii care se îndepărta cu mare viteză, sărind pe valuri, pline de spumă. Acolo, departe, pământul era scund și întunecat, strivit sub nori vineți și o dâră îngustă de cer livid. Câteva lumini arătau locul unde se afla sanatoriul, Erau din ce în ce mai mici. Dimitrie Cozianu stătu multă vreme. Și când totul dispăruse în beznă și nu se mai vedea decât întuneric, tot acolo stătea și se uita în direcția în care dispăruse pământul." Măcar Petru n-a omorât-o...